Author Archives: Kliushin Oleg

Back in town

Fanfara!

Paaaaaaaaaaaam-paaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam!

Cortina…

Crezi?

Hm!

hz.

mmm, pardonnez-moi, s’il vous plaît!

Bon soir, Mesdames et Messieurs,

Good afternoon, Ladies and Gentlemen,
Уважаемые дамы и господа,
Bună seara!!!
Stați bine?
OK?
Bine stați un pic din drum
și aminte să luați…
cred că ai ajuns cu bine.
Gata!?
Pot începe?
Hai!
Cu D.A.
Mulțumesc!
Așadar,
cum spuneam și prin urmare,
dacă trebuie la bis,
îmi rezerv, atuncea, dreptul
să aleg la ce e scris.
Non-protocolar, adica, fara cravata (23 iunie – de ziua functionarului public)
Doamnelor, domnișoarelor și domnilor,
onorați colegi, prieteni,
stimați omagiați,
bună seara!
Nici că am început, dar mă și întrebați: ce înseamă asta! și așa mai departe…
Haideți mai întâi să vă spun de ce vă scriu.
Știți,
prea puțin comunicăm pentru a ne cunoaște îndeajuns.
Poate eventual e și spre binele nostru, al tuturor, să ne ocrotim… de cine? de noi înșine…
Cum credeți?
Altfel, dar cum explicați inconsecvența propunerilor aleatorii de a îndrăzni să cred că va trebui să revin pentru a justifica?
Bine. Rămâne la discreția mea aidoma acestei zile aparținându-ne.
Aud că mi se reproșează, iată, ce atâta introducere? blije k delu, kak govoritsea la Timișoara, ori k telu, care și cum vrea…(Știu că pe undeva numai așa și s-a înțeles. Sau poate exagerez, îmi dați iertare!)
Mă rog, luați-o cum doriți, treaba domniilor voastre, vorbă din popor, dar așezați-vă mai bine și dați-vă mai aproape.
Felicitări că sunteți cine sunteți și
sînteți cine sînteți, la discreție,
funcționari publici, care în pofida provocărilor interne, precum și a factorilor externi, de tot genul, fie că e lucru peste hotare, ori salarii mai bune în altă parte, or, cunosc și eu, dar și domniile voastre, cunoașteți prea bine, totuși,
mai sunteți cine vă numiți, oameni ai statului sau oameni de stat. Oare ”statul” e de la ”șezut”? În cazul ăsta trebuie de muncit! Și de muncit vom munci noi mâine, lasă. Însă azi pentru funcționari publici e sărbătoare. Poate cineva acum să afirme contrariul? Numai dacă azi nu e mâine sau ieri a fost azi.
Vă mulțumesc!
Pentru astăzi atât.
Sper că ați avut o zi frumoasă!
Și să aveți o zi frumoasă mâine!
Bună seara!

–––-

Cu respect,
Oleg KLIUȘIN
Eu, adică, cel pe care-l cunoașteți.
E necesar acum să mă prezint, odată ce am zis că e la fără cravată?
Întrebări, adică răspunsuri, nu sunt neapărat iminente. E la altitudinea doleanțelor domniilor voastre. Adică e OK.
Bine?
Salut!
Anunțuri

Eu, tu, noi

Mi-ai dat să-ți ating tăcerea, care-atât de mult vorbea,
încât am avut părerea că tăcerea ta e a mea…
Mi-ai dat să-ți sorbesc privirea și în ea mă rătăceam,
colindându-mă-n neștire de imagini… și tăceam.

Eu, tu, noi, privindu-ne tăcând vorbim.
Dorim, visăm, zâmbim, sperăm, iubim.

Mi-ai dat să-ți culeg sărutul când sărutul tău doream,
M-ai cuprins de la-nceputul serilor când ne-ntâlneam.
Și sub un covor de stele, sărutându-ne, uitam
de-ale tale, de-ale mele… Noi atunci ne-ndrăgosteam.

O.K.
MMXII.VIII.X.


Tril

Caut sâmburi prin cenuşă de cultură omenească,
Să-i sădesc şi să rodească, bucuria mea să crească.
Tu îmi zici că toate-s noi când, de fapt, toate sunt vechi,
Iar de-ai şti tot vechiul, noul nu te-ar mai mira nici bechi.

Deci, mă miră-miră-n forme numai noi
Pentru că-s frumoase, cum noi amândoi…
Şi mă-ncântă-ncântă cu un gust de frag,
Cu un tril de păsări, pentru că mi-e drag.

Se zice că stejarul falnic veacuri multe dăinuieşte,
iar iarba de la an la an se schimbă-ncet, trecând uşor.
Dar dacă nici o frunză în primăvară nu-nverzeşte,
Se trece şi acel stejar, că e şi el un trecător.

Şi numai iarba încolţeşte
Şi creşte verde orişicând.
Şi numai iarba dăinuieşte
încetişor, pe-acest pământ.

O.K.
MMXII


Altfel spus

Nu încercaţi să-mi daţi vreo notă,
Privind cu ce sunt îmbrăcat.
Nu veţi pricepe nici o iotă,
Sau, altfel spus, nici un … .

Căci din model şi din culoare
Creaţi impresii, intuiţi…
Însă al lor sens şi valoare
Doar îl ghiciţi, doar îl ghiciţi.

P.S.
Înregistrare:
Star M Records, Chișinău,
MMXII.VI.XXI.


Rustic

Este undeva la țară
o frumoasă domnișoară,
că-o visez seară de seară-
-în rochie cu flori.

Ar ieși cu mine fata
la plimbare, însă tata
nu-i dă voie. Și-atunci, biata,
stă după cuptor.

               A-o-aaa… Când mă gândesc la ea,
              A-o-aaa… îmi cântă inima.

Are gusturi delicate
și mi-a zis chiar dânsa ”Bade,
vino să-mi cânți serenade
la portița mea”.

Și mă duc la ea deseară
cu chitara subsuoară
să-i cânt despre primăvară.
Poate-i va plăcea.

              

P.S.
Înregistrare:
Oleg Kliușin, Alic Meriuță, Dima ”Lamaster”,
Star M Records, Chișinău,
MMXII.VIII.VI.


Ne dăm…

Ne dăm semne, ne dăm… ne dăm dorințe
îmbibate cu dor, cu noi…  până când…
vom aidoma ști noi suferințe,
dar și noi bucurii care, legând
inima ta cu a mea printr-o știre
de tine, de mine, de noi, orișicum,
vor spune aievea o liniștire
ori zbucium ca înainte de drum.

Crezi că eu nu știu la fel?
Crezi că eu nu simt la fel?

Ne-am spus multe, ne-am spus… ne-am spus puține…
(Să măsor nu pot, să spun cât ne-am spus.)
Dar un lucru se știe cert, de la sine, –
ne-am ajuns, se pare, profund de tot sus.
Mă încumet să-ți dau și de-astă dată
barem un semn, o privire,-un ce am,
aidoma stării de altădată
când ne priveam și ne doream.

* * *

O.K.
MMXII.XII.XVII.


Filosofie știută și veche

Mi-a fost cvasi-greu (și-mi este, de fapt) să
răspund la niște întrebări de genul
„cartea preferată? trupa muzicală preferată? filmul preferat?” etc
Într-o conjunctură anumită,
la braț cu o situație emoțională curentă,
evident că aș spune ceva,
iar peste o zi, eventual,
când deja e o nouă zi și noi sentimente îți determină comportamentul,
aș spune bineînțeles un alt lucru.
Nu e deloc vorba aici de ne-statornicie,
pentru că nu este și nici nu poate fi
în vocabularul unui om dezvoltat doar o singură frază
sau o singură expresie, impresie, emoție, sentiment…
Pentru că floare nu înseamnă doar și numai trandafir.
Pentru că albastru nu înseamnă numaidecât gay.
Pentru că rosu nu înseamnă numaidecat comunist.
Pentru că verde nu înseamnă numaidecât crud.
Pentru că galben nu înseamnă numaidecât idle.
Pentru că poet nu înseamnă numaidecât Eminescu.
Pentru că melodie nu înseamnă numaidecât cântec.
Pentru că negru nu înseamnă numaidecât rasă.
Pentru că alb nu înseamnă numaidecât curat.
Pentru că orice se-ntâmplă și se desfășoară
poate fi diferit interpretat,
dacă o sa-mi spui în glumă, bunăoară,
că nu știi nimic sau că ești din alt sat.

Ei, lasă. Filosofie știută și veche,
ușoară ca floarea la ureche.
Întoarce placa.
Oricum,
m-am săturat…
Nu mai contează poemul preferat.


Cuvinte care dor

mi-e și rușine, înțelegi,
să te mai văd în față
deja și dacă treci pe-acolo
anunță-mă, te rog, din timp
să-ți ies din cale
să nu-ți văd ochii
care au văzut alți ochi,
să nu-ți strâng mâinile
care au strâns alte mâini,
să nu-ți ascult vorba
care a vorbit altcuiva,

să nu mă mai neliniștesc,
constrâns de circumstanțe,
de care tu, cu siguranță,
nici că pricepi ce tot vorbesc

și să nu treci, să nu-ndrăznesc
să-ți spun ceva ce tu, prea poate,
n-ai auzit nici jumătate,
din câte eu îmi amintesc…

iar dacă eu puține știu,
tu să nu treci, să nu-mi spui multe,
găsește altul să te-asculte
ori mai devreme, ori târziu.

mă doare, întelegi, mă doare
și necuvântul tău și-al tău cuvânt
și dacă un deznodământ
e iminent… iar întâmplarea
unei bună ziua ce ne-am dat odată
a fost că eu m-am bucurat,
acum sunt doar îndurerat
de situația creată.

și nici cuvinte nu găsesc,
și parcă nici nu le mai vrem,
nici tu, nici eu, într-un tandem
raportual prietenesc.

mă înțelegi? mă îndoiesc…
nici eu nu te-nțeleg și-mi pare
că îți vorbesc doar și te doare
de mine când îți amintesc.

sau te agiți? e și firesc.
îți bate inima? prea poate.
de ce? eu nu te mai doresc.
și cât de multă claritate
să-i însușesc acestui verb?
vei spune că deja-s acerb?
vei spune că deja-s falit?
vei spune c-am înnebunit
și te-ai legat cu un smintit?
tu știi cât eu am suferit?

dar liniște când și tăcere
am vrut, tu ce-ai stârnit?
că mai exiști mi-ai amintit,
iar eu, te uită,-un nesimțit,
în loc să mă întorc spre tine,
în loc să fiu de tine-avid,
îți spun, de fapt, că mi-e rușine
și-n față poarta îți închid?

dar mă sfiesc de neputința
de-ați arăta ceva mai bun.
și am să-ti port recunoștință,
dacă-nțelegi ce-acum îți spun.

și imposibilul aspect
al prezentării de rigoare
m-ar ilustra cu un respect
diminuat și-atunci mă doare
să te mai văd, nu, să mă vezi
în halul ăsta lamentabil,
când mai degrabă prezentabil
aș vrea să mă arăt, nu crezi?

nu-mi spune, nu, că-ți e totuna,
și nu-ncerca să mă convingi,
deși, cu doar o vorba numai,
admit, tu poți să mă atingi.

dar mi-am luat armuri alese
și i-am pus inimii zăvor,
ca de acum să nu-mi mai pese
de cuvinte care dor.


Amintire

Mi-ai spus ce ai vrut tu să-mi spui…
şi nu mi-ai spus ce nu ai vrut.
Şi totuşi cred că nimănui
nu i-ai făcut ce mi-ai făcut.

Ca nimeni tu m-ai tulburat,
dar şi ca nimeni niciodată
tu m-ai atras şi încântat…
Sau poate asta deocamdată?

Dar în asemenea condiţii,
cand amândoi ne completăm
cu grijă, dar şi cu ambiţii,
cum să ne mai manifestăm?
Cum să-ţi răspund să nu te doară,
cum să-ţi şoptesc să nu te-alint,
cum să te mângâi, bunăoară,
sa n-ai acel presimţământ
că nu ţi-am spus suficient
şi că nu-i totul definit,
cum să-ţi vorbesc mai conştient
să ai un gust mai împlinit?

Dar stai, mai stai… Desigur, toate
nu se vorbesc, nu se şoptesc,
nu se discută… şi ştii, poate
aşa-i mai bine şi-i firesc?

Şi să mă crezi, dar n-am habar
cum să-ţi vorbesc la încheiere.
Un lucru, însă, este clar,
că-i greu să-mi iau la revedere.

Şi totuşi, dacă pleci, să ai
un vânt prielnic la pornire
şi bucuroşi mai bine hai
să fim de-o nouă întâlnire.

Nu-i timp să te mai ţin de mână,
nu-i timp nici să te mai cuprind,
Te pup așa, ca să-ţi rămână
o amintire. Pe curând!


Îngrijorări

Și-a câta oară îmi fac griji! Și pentru cine?

Mă doare nonprezența ta și tu mă dori.
Ți-am spus-o, poate, de mai multe ori,
că ma gândesc fără să vreau ades la tine.

Dar tu n-ai auzit, căci eu am spus în gând.

Mă doare încă și tăcerea albă, care
mă chinuie cu presupuneri. Și îmi pare
ca ai plecat, iar eu rămân tânjind.

Eu îți lipsesc? Tu îmi lipsești mai tare.

Îți este dor? De-ai ști cum mie-mi este
când de la tine nu vine nici o veste…
Și-mi vine să te strig în gura mare.


Corespondenţă

Obişnuită zi de luni.
Dar un mesaj deosebit
cu multe-multe-afecţiuni
mă lasă-un pic nedumerit.
E pe atât de ne-aşteptate…,
că eu nici nu ştiu ce să spun.
Mai bine tac şi-ţi dau dreptate…
de-mi ceri să scriu, eu mă supun.
Căci în această zi de marţi,
când eu citesc a ta scrisoare,
tu, dragă, dragoste-mi împarţi
cu-a ta plăcută-mbraţişare.
Şi-atât de blândă-i răsuflarea,
că eu un pic m-am încălzit
şi-n gânduri care mai de care
câteva clipe-am rătăcit.
Dar în această zi de miercuri,
dorind ceva frumos să-ţi scriu,
trec pe la poştă şi fac cercuri,
dar ce să-ţi zic, mă ierţi, nu ştiu.
Îţi povestesc, de fapt, de toate –
nimicuri şi filosofii…
Şi intuiesc că tu, prea poate,
le-ai auzit, dar şi le stii.
Şi în această zi de joi,
păstrând încă acea tăcere,
mă mai gandesc frumos la noi,
stârnind senzaţii de plăcere.
Tu te aprinzi. Cu-un pumn de apă
eu te stropesc şi răcoresc.
Fără să vreau, o vorbă-mi scapă
şi-ţi spun că, dragă, te doresc.
Şi în această zi de vineri,
când încă ne mai aşteptăm,
fiind aşa, frumoşi şi tineri,
ne-mbrăţişăm şi sărutăm.
Dar totul, fiind la distanţă,
lipsit e parcă de esenţă,
dacă nu-mi laşi nici o speranţă
şi totu-i doar corespondenţă.

Caleidoscop

(8-7, 10-9)

Un caleidoscop de gânduri,
un buchet de slove-flori,
minuni ce se mişcă-n crânguri
de la care-ţi trec fiori.

Galaxii şi constelaţii
de cuvinte doldora
în magnifice senzaţii
ce doreşti a le afla.

Mă gândesc că tu, de fapt, ca mine
gânduri multe ai şi te gândeşti
că gândindu-mă în gând la tine
gândul tău cu-al meu îl contopeşti.

Şi-n trăirea unor sentimente
ascultăm ce cântă inima,
iarăşi dăruindu-ne momente
celor de poveste-aidoma.

Am rotit să văd desenul care
m-a lăsat un pic pe gânduri dus,
pentru că a lui ramificare
mi-a adus cuvinte noi de spus.

Numai dacă mergi vei şi ajunge.

Numai dacă spui vei fi-auzit.

Numai dacă-ncerci vei şi atinge.

Numai dacă vii vei fi primit.

O.K. MMXII.VIII.III


Balada

 

Aşadar,
s-a mai vb, s-a mai auzit, repetarea – mama cunoştinţei, ştiut lucru,

dar şi mie mi-au plăcut cum se arată aici ultimele postări, plus că am şi adus aminte mai înainte… şi oare ştie… cine ştie?…

CUM A FOST?

A fost bine!))) Greluţ, adică nu uşor, dar bine.

Nu ştiu, nu am chef acum să vb despre asta, poate altă dată, adică în detalii, dar câteva mulţumiri ar trebui să le zic.

MULŢUMESC

Alic, pentru… dacă zic tot, n-or să creadă, dacă zic ceva anume, nu e doar aceea… aşa că pentru faptul de a fi realizat acest lucru împreună… fără de tine ar fi fost chiar greu. Aşa că respect, prietenie, omenie, succes, izbândă şi în continuare!

Oleg (Star M Records), pentru înregistrare. Varianta asta îmi place mult, spre deosebire de cea, chipurile, mixată. La drept vorbind, credeam că altfel va fi, dar cum am convenit, împreună mai vedem. Pentru ajutor, de tot felul, la modul cel mai serios!

Andrei, pentru că din greul zilei cu tot felul de probleme, a venit să ne ajute la înregistrat poeme.)

Mmm… să nu uit,
Vitea pentru că ne-a ajutat cu maşina,
Veronica, da, ne-a dat laptopul,
Radu, păi cum altfel, aşa!), pentru că ne-a împrumutat un Gibson Les Paul ™ Studio Model şi tot felul de pedale,
Sorin, pentru cele 12 corzi ale chitării lui şi pentru tamburină, precum şi pentru inimă deschisă,
până la urmă şi lui Nicu Alifantis, pentru că a aruncat această tamburină atât de potrivit la concertul de la Chişinău, încât la această înregistrare a ajuns la mine))).
Sergiu (syozza), pentru bună dispoziţie.)

La ai noştri…

şi-apoi să nu se supere alţii, care s-ar regăsi aici, pentru că bineînţeles mai sunt… aşa că şi lor, dar

schimbăm placa.

Dată: 14 iunie 2012

Locaţie: Chişinău

Componenţă: Oleg, adică eu, şi Alic.
Alic – chitară electrică, chitară acustică.
Mie – ce mi-a rămas, chitară electrică, tamburină, tobe, voce.

Vedeţi şi voi. S’il vous plait!
Am vrut ceva să facem.
Deocamdată atât.

Mulţumesc!

O.K.
MMXII.VII.XXI


Pastel în Re minor

Viaţă mutilată.

Dragoste rănită…

Nu e nimic bun.

              Abis.

 

Nu văd ieşirea,

Caut iubirea,

Şi mai sper încă

              La Paradis.

 

Ceva mă apasă

Şi nu mă lasă

Aer curat

              Să mai respir.

 

Unde-i ieşirea?

Unde-i iubirea?

Cu-acea splendoare

              De trandafir?

O.K. MCMXCIX


La Apus De Soare

(Sunset)

Diferite timpuri, diferite locuri,
drumuri diferite, diferiţi şi noi…
diferite zile iarăşi asfinţite,
dar frumoase-atât!…, după cum noi doi… )

O.K. MMXII.VII.XXI

O.K.
MMXI.VII.IX Dobrogea
MMXI.VIII.XI
MMXI.IX.XI Hm, 11 septembrie 2011, 9/11, sau cum i se mai zice?
MMXI.IX.XVII Nistru
MMXII.VI.XIII Chişinău
MMXII.VI.XV Dolinnoe
MMXXII.VII.XIX Slănina,
Mândâc,
Drochia,
Republica Moldova,
Pământ,
Sistemul Solar,
Galaxia Calea Lactee,
UNIVERS…


Dimineaţa

(B4 sunrise)

Înainte de răsărit, Luceafărul de dimineaţă a-ndrăznit şi m-a oprit să mă uit la el în faţă.

Mai era o stea cu el şi-apoi încă era una… mii şi mii de licurici, nu era doar una Luna.

Două stele, trei steluţe, patru sori de unde ştie nu se ştie câte veacuri vor străbate până când odată când
ajungând la noi vor spune, stai, măi nene/bade/lele şi mă vede, cum te vede, că suntem parcă-ntr-un gând…

Dar mi-e dragă,
buburuză dragă (cum îţi zice şi mămica),
scumpă şi iubită Lie,
să te port cu mine-n lume
şi-apoi cine ştie când să ne uităm înapoi,
răsfoind albume vechi, noi…, mai noi
decât acelea care într-o veşnicie
au rămas să stea la ţară într-o lungă armonie
cu ce-i veşnic, iară noi
cu un Nikon de mii patru care, cred, face cât poate
fotografiam prezentul, contemplându-l mai apoi.)

O.K. MMXII.VII.XX


orinuoridaoribaorida?!)

ţiamzissepareşimainainte
dartimpultrecelucruştiut
dacăţimaiaduciaminte
aidomalaînceput.

lasă, nuţipreaplacedarnaiceiface)))
şiapoiîţiplaceşidaişitu.
păicumsănu?îţiplaceîţiplace!
oridaoribaoridaorinu?!

orinuoridaoribaorida?!)
şitotaşaşiiaraşa
ş.a.m.d.etcetera…
ascult.maispunetuceva.)

O.K.

MMXII.VII.XIII, v


Aidoma in the clouds of sounds

SOUNDCLOUD.
Aşadar, expresie şi aici.
S’il vous plait!)

http://soundcloud.com/aidoma

Audiţie plăcută!!!

Respectuos,
O.K. MMXII.VII.XII

Expresii/Impresii?


Mirodenii

De când gătesc, adică de-atunci de când să gătesc îmi place),
am înţeles că toate bune, dar mirodeniile le iubesc la nebunie.

Cu măsură, bineînţeles))). Şi când se întâmplă, mă satisface
gustul de parcă-aş fi într-o… aidomanie*.

Hai să vă zic.

Gustul nu-l mai exprimi prin cuvinte, oricât ai suci-o şi-oricât ai întoarce-o.
Dar când am presurat nişte busuioc, altedăţi coriandru, ienibahar,
scorţişoară, cuişoare, cimbru, oregano, maghiran, rosmarin… mmm… ce-mi place, ce-mi place!)…
piper, frunze de dafin
spune şi tu, ştii ce fac astea sau nu ai habar?)

Aşa-i că-s bune!?)

Măi,.. dar dacă mai pui şi nişte usturoi, mărar, pătrunjel, când şi unde se cuvine,
iar fără de sare e clar că nu faci nimic, adică e lucru clar implicit,
iese-o mâncare gustoasă teribil!

Şi-acum fără reţete, că sunt atâtea cărţi şi-articole…
Bine?
Acum doar câteva deprinderi
şi dacă încerci, rămâi de gust frumos zăpăcit!)

O.K.XXIX.VI.MMXII

* – http://dexonline.ro/definitie/paroxism, http://dexonline.ro/definitie/exacerbare, http://dexonline.ro/definitie/satiriazis, http://dexonline.ro/definitie/aidomanie


This Is Your Life

Măi oameni buni, am găsit imaginea asta pe internet.
Dar voi ce-aveţi de spus? Că mie mi-a plăcut.)

Nu ştiu cine a zis, dar a zis bine!

Facebook-ul ăsta e plin cu de toate.
Acolo era.
Adică mai este.


2much spam, isn’t it?

Robotul asta face ce face, dar trece toate mesajele care vin de cine stie si de unde, fara socoteala, la SPAM.

Bine-bine, dar de ce vin?

Ca-s anume din astea, nu trebuie multa minte, se vede cu ochiul liber. Am si lasat vreo catevaisprezece, drept dovada, dar ce-s cu ele,… habar n-am.)

?


Concertul La Gârlă. În imagini

Poate mai scriu ceva, dar deocamdată atât, adică aceste imagini, cum am zis).

24 mai 2012
Slănina, Mândâc, Drochia, Republica Moldova, Europa, Terra, Sistemul Solar, Galaxia Calea Lactee, Univers…

… şi eu acolo, un om mic, dar ca mulţi alţi semeni, precum şi din alte generaţii, cu multe pretenţii, cu măreţe visuri, cu înalte idealuri, cu toate de astea, ştiţi voi, fără căutări acum de norme şi dogme gramaticale, că ne scriem cu majusculă, ne atribuim măreţe prefixe, de parcă am fi la o mai mică distanţă, mai aproape  de…  eei, multe de zis… de parcă un om de la ţară nu poate avea din astea, de parcă el nu ar visa, sau de parcă lui/ei nici nu i-ar plăcea!.. au ei toţi…
Şi iată că am dat curs invitaţiei lui Valeric, alias Samara, a lu’ gheaghea Ierimia Lisnic din Slănina, şi am mers şi am… – cum zice, deja, „deadea” Borea, cu accent pe ultima silabă… – „susţinut spectacol”, )))…

Cum a fost?
Eu să spun?
Nu ştiu cine din cei care au fost acolo şi când vor mai da pe aici să spună ceva, dar lasă să spună, însă numai dacă eu voi vorbi, nu va fi chiar corect, pentru că ar fi doar un punc de vedere, o părere, o cum vreţi aşa o numească oricine va dori, mie, însă, indiferent de aşteptări, poate chiar şi de-ale mele, dacă aş face abstracţie, mi-ar plăcea barem o consemnare să fie, aşa, să fie.

O.K.
27.05 .2012


Anunţ

E-he-hei… câtă apă s-a scurs pe Nistru la vale
de când cu condeiul, pardon, cu keyboardul pe-aici n-am dat!…

Dar lasă,
uite,
CONCERT GRATUIT*, deci, fără parale
organizăm mâine, DE HRAM, LA MINE ÎN SAT.

* – gratuit înseamnă că toată lumea este invitată.
Nu ştiu cum cei de-ai casei, de-ai satului, se vor isprăvi cu praznicul, dar, la o adică, mai taie Samara un gânsac şi-l pune de-o zeamă.

Da, că tot uitasem… ce va fi?
O chitară
acustică,
o chitară
electrică
şi încă o chitară electrică.
Un amplificator,
încă un amplificator.
Un microfon.
Tobe.

Şi-apoi vom fi noi.
Cine noi?)
Dacă reuşesc să fac poze, revin şi le încarc.

Şi tare vreau să mai fie şi voie bună!)
(Zic vreau pentru că voia bună nu se cumpără la kilogram şi nu se vinde la bucată. Dar dacă o ai, sărbătoarea e sărbătoare!)

Unde? Că e o întrebare şi asta.
La gârlă, cel mai degrabă.
Acolo am copilărit, pe iarba ceea. Ce-mi mai plăcea să alerg desculţ prin ea!…)

Nu ştiu cum pentru alţii, pentru mine, însă, această zi şi mai ales atunci când s-a întâmplat a fost o zi extraordinară. Pfuu… dar ce să mai încolo-incoace… aşa ceva n-a vazut satul până atunci şi de atunci. Vorbesc de sfinţirea Bisericii de la Slănina.
A!?)
E cineva să-şi amintească)?

Nici eu nu prea ţin minte totul, dar se pare că a fost pe 27 mai 1993 de Înălţarea Domnului (dacă ceva greşesc, revin şi rectific). Iată şi o sursă http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/1993-mai/ .

Acum sunt atâtea aparate de fotografiat, filmat, laptopuri, tablete, gadgeturi care mai de care… Atunci, iată, nu ştiu dacă i-a dat cuiva prin cap să facă nişte fotografii.

Mda… mult de vb.
Pe curând!

O. K.
23 mai 2012

Doamne ajută!

Mulţumesc!

P.S.
Revin şi mai vb;)


Poveste. Icoana

…Cică era odată-un sat, care avea şi el de toate,
şi-o primărie, dar şi-o crâşmă, plină de oameni cu păcate,
şi un primar, dar şi un cârciumar, ce le turna din când în când
câte un pic din poloboc şi-apoi îi asculta cântând.
Primarul îşi strângea tributul, căci şi pe-atunci erau credite,
impozite şi taxe, debit, credit, alte cuvinte inedite…
deci, tot ce e infrastructură, – să spunem ne-am deprins acum.
Poate accentele-s schimbate, dar înţelesul e oricum.
Şi biserica din deal aduna la Paşti creştinii,
căci şi-atunci, ca şi acum, nu prea se îmbulzea mulţimea.
Şi popa cela mai cânta el, dar necăjit de la o vreme
că slujba-i fără multă lume, şi-a zis prietenii să-şi cheme.

Şi uite, iată-i la o masă, adunaţi, punând la cale
tocmai ceea despre ce vreau să-ţi spun măriei tale;
Tu, adică, dragă cititor, eu doar ţie îţi vorbesc.
Vino, dară, mai aproape, că încep să povestesc.

Deci, erau odată, cică, trei prieteni într-un sat,
un cârciumar, un preot şi, cel de-al treilea, om de stat.
Şi s-au gândit ei cum să facă o afacere prosperă,
fără multă mare şcoală, deşi mulţi încă mai speră.

Iar ca să-nţelegi esenţa, redau dialogul lor:

– „Măi fârtaţi, ia ascultaţi! Cum să adunăm popor?
Dacă prinde-a veni lumea, doar o simplă analiză
demonstrează că atunci vom ieşi şi noi din criză.”
– „Mai concret şi mai laconic!” – îl întreabă cârciumarul.
– „Nu, că nu-nţeleg nici eu!” – se alătură primarul.
– „Daţi-vă, dar, mai aproape” – zice popa arătând
că doreşte să le spună ce i-a mai trecut prin gând.
– „Mâine dis-de-dimineaţă, la fântână când nevasta
ţi se duce după apă, las’să scoată-icoana asta.
Lumea, care la prăşit se porneşte dimineaţa,
o să creadă că-i minune. Şi să vezi cum dulce-i viaţa!”

Au mai stat, au pus la cale, s-au gândit, au chibzuit…
Pân’la urmă şi-au strâns mâna şi-n comun au hotărât
decât nică să nu facă, tot mai bine-o aventură,
iar răsplata, cine ştie, ori în bani, ori în natură.

Şi-ntr-o bună dimineaţă, iată, deci, că din fântână
o icoană crâşmăriţa scoate şi o ia în mână.
E-he-hei! şi lumea care-n trecere a observat,
de la o aşa minune s-a crucit şi-nspăimântat.
Ce să fie? ce să fie? Preotul mai bine ştie,
asta-i o icoană sfântă, nu o coadă de hârtie.
Dar şi crâşmăriţa sare: – Văleleu, şalele mele
m-au lăsat parcă de-odată şi parcă-am uitat de ele.
Ia minune, măi, măi, măi! Asta să vezi grozăvie,
te atingi cu mâna numai şi pe loc te reînvie.
S-a dus vestea şi-a ajuns tocmai cine ştie unde,
căci aşa e gura lumii, cine ştie-a o pătrunde.
Şi a început să vină toată lumea din mahală…
Cine ştie cu ce chin, cine ştie cu ce boală?
Năvălit-au şi străini cu probleme şi dureri,
să se-atingă de icoana, ce-au găsit-o-aicea ieri.
Toată ziua ţinea slujbă popa tare bucuros
că icoana aducea multă jertfă şi folos.
Şi crâşmarului-i creştea punga, devenind mai grasă.
(De la-atâta bănet strâns şi-a făcut o nouă casă!)
Cum n-ai da, dar multă lume mai trecea şi pe la dânsul,
că văzând de unde vin, te-apuca rîsul şi plânsul.
El însă-şi vedea de treabă, turnând ce-avea de turnat,
doar că la un preţ uşor, cum să zic, mai piperat.
Şi primarul, ştiut lucru, îşi strângea şi el comânt,
punând taxe indirecte când treceai pe-al lui pământ.
Oamenii, însă, veneau tot de-a valma pentru-a cere
din fântâna ceea-agheazmă, ca să aibă la durere.

Eu, fiind odată-n crâşmă şi prea poate nu-n zadar,
dar aud cum stă de vorbă cineva cu-acest crâşmar:
– „Oare chiar aşa ajută şi să fie-adevărat?”
– „Nu ştiu, dar la trei ştiu precis c’ le-a ajutat.”

O.K.
23 octombrie 2011


Asta e

Îmi stăruie în minte-o melodie
şi am s-o cânt când o să-i vină rândul,
însă mă laşi să îmi continui gândul
acum, să văd şi eu ce-o să mai fie.

Îmi urmăreşti silabele-n cuvinte,
dar ce-i mai jos nici tu, nici eu, nu ştim…
Şi de ţi-ar spune să zici din ce ţii minte,
că nu ştii despre ce, o să găsim.

Cum s-a mai zis, aştepţi un peşte
în undiţă să-ţi nimerească,
dar cine vrea să pescuiască,
precis şi altceva găseşte.

Deci, fă-te mai comod şi-ascultă.

Dacă-ţi place ori nu-ţi place,
bună, rea, puţină, multă… –
– asta e şi n-ai ce-i face.

O.K.
19 oct 2011


Îmi vine să-ţi spun

Îmi vine să-ţi spun că te-nţeleg perfect.
Dar parcă şi nu te ştiu deloc
când verbul îl alegi la imperfect
şi-un circumstanţial îl pui de loc.

În barul cela, imperativul
se întrecea la infinit
cu-un adjectiv, iar substantivul
se agăţa necontenit

de o parabulă-n culmea plăcerii
de-a fi aievea ascultată
la mijlocul nopţii-n mirajul serii
unei toamne colorate.

Scumpo, creşti! Voioasă-n toate,
răspândeşte-te în zori!
Fii iubită şi cântată
din pământ şi până-n nori!

O.K.
xviii.x.mmxi


Mersi

Mulţi îşi dau părerii frâu,
propriile strecurând păreri
despre ce-i mai jos de brâu,
despre ce-i mai sus de zări.

Despre ce vrei se vorbeşte,
despre orice se discută.

Doar o linişte-ţi şopteşte,

Stai aici. de vrei, şi-ascultă.

Nu pretind că vei găsi
tocmai ceea ce doreşti,
însă până-a părăsi,
stai un pic să te gândeşti.

Dacă nu femeia, cine
ar putea să-ţi cucerească
inima şi tot din tine
pentru-a face-o să iubească?

Dacă nu în doi o noapte,
atunci câte, nedormite,
cu săruturi moi şi şoapte
simţurilor amorţite

le va trebui trezire,
aprinzându-le cu foc?

Şi vorbeşti despre iubire,
dar iubirea nu-i un joc.

* * *

Şi, deci, după cum spuneam,
poate nu-i chiar ce-ţi doreşti,
dar şi eu îţi mulţumeam
cu mersiuri franţuzeşti.

O.K.
oct. 2011


Мечты

(Размышления)

Говорят, что мы в ответе
за тех кого мы приручили.
Не зря же сердцем всем любили
пусть даже это все в секрете.

И потому ли иногда
теряемся в воспоминаниях,
что думаем наверняка
о несбывшихся желаниях?

Остается, знаешь ты,
если прошлого не вернуть,
просто поменять мечты
и взойти на новый путь.

О.К.
03 окт. 2011


Toamnă

OK, e toamnă iar…
Degrabă ploi…
La vreme, nu la vreme…

Să fie iarăşi în zadar
Cuvinte moi
În versuri şi catrene?

Bine, ne-am abătut.
Constrângeri delicate
Parcă ne urmăresc.

Ai tu? Eu n-am ştiut
Nici chiar pe jumătate
Din ceea ce vorbesc.

Ne păcăleşte lumea cu ale ei nevoi…
Ne studiază felul de a fi.

Tu zi-mi ce vrei, dar mergi cu mine-n ploi
Şi-n veşnicia de-a iubi?

Îţi aduci aminte toamna ne-a lăsat în ploaie…
Unul lângă altul sub umbrelă ne ţineam.
Şi amândoi atunci credeam că ne îndrăgosteam,
Iar pe umbrelă continuau să curgă lungi şiroaie.

S-au copt fructele şi poama. Lumea iese la cules…
Îţi aduci aminte şi eu îmi amintesc…
Tu nu îndrăzneşti. Eu nu mă gândesc.
Mai departe ne grăbim cu pas mărunt şi des.

Sub o umbrelă te ţin de mână,
Tu, însă, vrei să te cuprind.
Buzele s-au copt, iar sânii
Mângâiere-aşteaptă-n rând.

Ne oprim din mers,
Ne găsim în gând,
Ne iubim în vers,
Ne dorim cântând.

Ne-aşteptăm încet,
Ne vorbim grăbit
Într-un nou cuplet
Timp nedefinit.

O. K.
02 octombrie 2011


Deci,

Şi cine ştie ce-o fi-n vedere având?
Şi cine ştie de spus ce-ar mai fi?
Dar renunţarea aşteptării
e tocmai acel punct pe i.

Aşa că discută cât se cuvine,
păstrând tăcerea, dacă ceva,
căci portocale şi clemantine
are-a-ţi aduce altcineva.

Şi nici nu ştiu,…
să te cred)?
Dar tu crede tot ce-ţi spun.
Poate n-am fost cel mai rău,
dar şi nici chiar cel mai bun.
Lasă, ştiu că îmi vei spune
că nu trebuie deranj,
dar, la fel, vei presupune,
portocale, deci, orange.

Şi, deci, laia şi bălaia le cunoaştem, aşadar,
şi la fel, deci, prin urmare, întrucât ce-a fost, a fost,
în parcare supărarea las-o fără remuşcare,
iar de o apucă ploaia, las-o fără adăpost.


Muşcatele mere

A fost ce-a fost,
dar nu mai este,
nici întâmplare, nici poveste,
nici dor, nici zbucium, nici durere,
şi nici plăcere,
doar tăcere-i.

În liniştea serii
eu îţi urez noapte bună
sub cerul cu stele şi lună.
Şi-n mirosul primăverii
să rîzi ca-n mirajul visării.

Şi, deci, îţi spuneam
că-n prostia necugetării pornirilor mele
ţi-am spus poate ce nu trebuia,
dar iartă-mă şi dă-le uitării
şi-aşa mai departe şi etcetera.

Şi-mi place cum parcă nu-nţelegi,
dar totul pricepi de la-nceput.
Şireată femeie, cum ştii să culegi
muşcatele mere de omul de lut!…


Doină

Parcă-am fi ca nişte oi fără păstor în turmă
şi în lumea asta mare am rămas cu cei din urmă.

Ne-am desprins, ne-am dat de-o parte, nu vroiam cu turma mare.
Ne-am uitat ce fac ceilalţi şi ne-am pus şi noi hotare.

Ne-am ales câte-un păstor turma noastră să o pască
şi-aşteptam noi generaţii mai degrabă să se nască

şi din mlaştina nevoii şi din hăul suferinţei,
cine-o fi, fiii, nepoţii, dar să iasă-n biruinţă,

să găsească o poiană, turma toată-aici să vie,
să trăiască-n pace şi belşug o veşnicie,

o poiană sufletească precum roua dimineţii,
ca o oază în pustiu şi-o copilărie-a vieţii,

ca un răsărit de soare după-o noapte-ntunecoasă,
ca femeia ce-o iubeşti, care e cea mai frumoasă,

ca o floare în grădină când afară-i primăvară,
ca un tot ce e frumosul de o frumuseţe rară!

Căci aşa trăiam pe vremuri şi în cronici este scris,
ce meleaguri pitoreşti!… erau parcă-un Paradis…

Cantemire, Cantemire, bine-ai scris dar le-ai dat nadă
şi-ai fugit când au venit pe Moldova să o vadă.

Un erou aveai să fii pentru ţară-n provenire,
dacă-aveai să-o aperi de duşmani, măi Cantemire.

Ţi-a fost teamă de pieire, ai fugit, te-ai dat la dos.
Ne-ai rămas în amintire doar un cărturar fricos.

Şi-a rămas Moldova noastră în nevoi şi-n suferinţă,
ne-am lipsit de demnitate, de mândrie şi credinţă.

Aşteptăm un alde Ştefan ca cel Mare să apară,
domnitor şi călăuză, iubitor de neam şi ţară.

Când privim doar peste garduri, noi nu facem mai nimic.
Cresc ceilalţi în bogăţie, tu rămâi sărac şi mic.

Reînvie libertatea şi credinţa să renască!
Creşti Moldovă-n fericire, fericirea mea să crească!

august 2006

Bătaia

Istoria asta o ştie tot satul.

Sau o ştia? Că acum cei ce au rămas la sat au altceva în cap, iar cei mai în vârstă, se răresc şi ei din lumea asta.

Hm, dar oare eu îi ştiu toate detaliile? Ei, chiar daca nu, am avantajul că am ascultat-o de la eroul principal. Acesta e bunicul meu.

Ascultam gură-cască, fiind copil, şi doream mai în fiecare zi să ne mai spună, sau istoria asta, sau alte întâmplari din tinereţea lui.

Vasile Oloinic din Slănina/Mândâc, era bărbat puternic, Dumnezeu sa-L odihnească. Sacul mare („kubinskii” îi zice lumea, de o sută de kili) plin cu grâu, sau păpuşoi, îl arunca pe spate şi-l aducea de la deal până acasă. Sau numai vreo doi oameni din sat (şi el, inclusiv) băteau cu pumnul ţăruşul în pământ, pe şes, priponind vaca. E-hei, şi câte case a construit, că a fost zidar! Dar chiar şi la bătrâneţe avea un spate şi un piept muşchios, că eu, copil fiind, mă miram de muşchii aştia. Odată chiar l-am întrebat „tătucă, dar mata de ce nu te-ai dus să fii boxer?” Iar când se apuca de ceva, era de nădejde. Când îngropa un stâlp, nu-l mai clătinai. Şi parcă ce-i aici aşa ceva, cine nu poate? Dar cine ştie, atunci ştie. Unii îngroapă şi întăresc nişte pari, că se hâţână şi-i bate vântul tot atunci. Şi chiar dacă era la pensie, şaptezeci de ani, dar a ieşit la clădit biserica din mahala, de la temelie, săpând cu hârleţul, până sus, clădind cărămizile, alături de alţii mai tineri. Atunci şi eu am participat, ajutând şi eu, cu ce puteam. Îmi plăcea. Eram copil mic şi chiar dacă fântâna era aproape, mă trimiteau după apă tocmai la izvor, cine ştie unde.

Şi… de unde am pornit şi unde am ajuns!

Păi da, că la şcoală când ne obligau să scriem compuneri, nu ne ducea capul, acum, însă, caut uneori singur să scriu. Şi poate ar trebui să mai adaug nişte floricele, exagerări, epitete şi alte figuri de stil, chipurile, să fie istoria mai artistică, însă mai degrabă documentară aş vrea să fie în cazul de faţă.

Pe vremurile celea, demuuult, Mihailo era cel mai nebun om din sat. O namilă de om şi toată lumea ştia că e cel mai mare tâlhar din sat, dar poate şi din regiune. A furat cai, întrecând şi pe ţigani, se lua la bătaie cu treabă şi fără treabă şi cine ştie ce nebunii o mai fi făcut la viaţa lui, dar iată că s-a luat la încăierare şi cu bunelul. A venit la el acasă şi hai să se bată.

„Du-te măi Mihailo şi-ţi caută de treaba! Ce, n-ai ce face?”.

„Nu, hai sa ne batem”, (exact ca în istoria ceea cu lordul John).

„Mihailo, ce-ai venit la casa mea şi cauţi bătaie?”.
Dar n-aveai cu cine vorbi, că Mihailo deja a scos cuţitul.

Poc, poc!

Nu ştiu cât a durat, dar iată-l pe Mihailo la pământ, însângerat, abia răsuflând.

„Gata! Vasile, stai, bre! Stai, Vasile! Gata!”

S-au liniştit amândoi şi după o pauză Mihailo rupe tăcerea.

„Vasilică, hai cu mine! Hai, nu te teme.”

Şi au plecat la sora lui, la Târnova.

„Fa Ileană (deşi nu ştiu dacă astfel se numea), aista-i Vasile de la Slănina, care m-a bătut. Fă un lighean de colţunaşi, că numai el mi-a venit de hac.”

Şi poate am exagerat, zicând că istoria asta o ştie tot satul, dar când am auzit pe un prieten de-al meu, mahalagiu, odată la un pahar de vorbă, cică, „numai tătuca lui Oleg l-a bătut pe Mihailo”, cum mă simţeam?)
Iar asta el auzise deja din alte surse.


Printer

Se întâmpla în vara lui 2008. Eram într-un birou la etajul doi.

Eu şi nişte prieteni, veniţi în ospeţie pe la amiază, mai stăteam de vorbă.

Pentru că nu funcţionează alte printere în toată instituţia (mai ales cele de la etajul trei), toţi veneau la mine în birou să-şi ia foile de la printer.

Cât noi discutam, mă sună pe intern o doamnă (de la etajul trei o colegă de lucru, femeie mai în vârstă, cu ochelari, pe care toţi o ştiu că nu prea crede în lucruri sfinte) şi mă întreabă dacă poate să vină să scoată şi ea nişte foi. Zic că se poate.

Vine ea.

Caut mapa de schimb, găsesc fişierul, deschid şi îl dau la imprimare. Era o broşură pe foi A5, dar deoarece printerul meu nu are instalate driverele necesare – scoate numai pe foi A4 şi rezumă textul într-un colţ (dacă fişierul e setat la A5).

Cât ieşeau foile la printer, încet, una câte una, noi (adica eu şi oaspeţii) nu mai vorbeam. Trebuiau să iasă la printer total 39 pagini. Aşteptam să rămânem iaraşi noi şi să continuăm discuţia. Aşteptam toţi, adică, ea – să-şi ia foile, iar noi – să iasă ea.

Se lăsase o linişte, că numai scârţâitul printerului şi se auzea.

– Dar cel de sus când o sa fie? – mă întreabă, după ce au ieşit vreo 20-30 pagini.

Dar şi eu:

– Cel de Sus întotdeauna este, – îi răspund după încă un scârţâit de printer.

– Îîî, eu de printer vorbesc, – zice ea.

– Dacă de printer e vorba, atunci nu ştiu. Cu aşa întrebări cutare se ocupă, – îi răspund. Şi mă umfla un rîs…

Dar şi băieţii abia se reţineau, din politeţe, chipurile.

Şi numai cum a ieşit pe uşă, au bufnit şi ei odată: hi-hi-hi! si ha-ha-ha!)))

(2008)


Aberaţie

Fiindcă astăzi nu-i ca ieri
(plouă şi e posomorât),
ai vrea, scriindu-mi, să îmi ceri
să vin şi să-ţi ţin de urât?
Ţi-ar plăcea o ploaie să ne-ascundă
şi astăzi, de ne-am fi-ntâlnit?
Sau cu-o tăcere-mi vei răspunde,
fiind de-acord cu ce-am vorbit?
Sau visurile astea toate
sunt prea de tot şi-s fataliste
şi nu pot să încapă, poate,
în gândurile realiste?
De ce, atunci, un vis frumos
ne-nalţă-n patimi şi dorinţe,
când ştim că e periculos
şi ne creează suferinţe?

Să revenim, dară, din zbor
de sentimente palpitante.
şi pentru-a ne fi mai uşor, –
să crezi că-s versuri aberante.

2008


Două rânduri într-o strofă

Suntem ca două rânduri într-o strofă,
dar şi ca două strofe-ntr-un poem.
Litere – eu, iar tu la mate profă.
Şi cu privirea la-nceput ne mângâiem.
Vorba poetului, în spic ca două grâne.
Altfel vorbind, atât de-aproape.
Atât de curioasă tu, dar oare cine
ar fi putut de ochii tăi să scape?
Şi-acum mă uit la tine şi-mi dau seama
că dacă tu la mine mai priveşti,
sunt curios şi eu când firea mea mă cheamă,
să te iubesc aşa cum mă iubeşti.
Pe tablă scriu subiecte, predicate,
iar tu cu mâna mă atingi uşor.
Alături integrale, derivate,
parcă le scrii destul de-ntâmplător.
Şi-atingerii prea mare importanţă
nu-i dai sau nu prea vreai să-i dai
şi mai departe cu-o fină eleganţă
priveşti în sus şi dai din evantai.
Şi ne prefacem că nu a fost nimic,
ştiind că nu e doar o întâmplare
să pui o foaie într-un plic
şi s-o trimiţi în lumea mare.
Înseilăm aceeaşi strofă
şi un pat îl împărţim.
Două rânduri într-o strofă
ce nu ne mai despărţim.
Chiar de scrii necunoscute
în complicate ecuaţii,
vor rămâne şi pierdute
pentru-a le găsi şi alţii.
Dar acum priveşti spre mine
şi parcă puţin roşeşti
când cu degetele fine
mă atingi şi mă trezeşti.
Şi nu te mai ascunzi, iar eu spre tine
mă-ntorc şi nu mă mai ascund.
Îmi las instinctele ca de la sine
şi te sărut şi te iubesc profund.

2010


Erotic Doina

I.

Ţi-aş spune, parcă, ce-n ultima vreme
am mai făcut. Dar ce şi cum?
Când glasul tău o să mă cheme,
eu voi veni, să ştii, oricum.

Şi parcă-atâtea ţi-aş mai spune…
Dar parcă nici să-ncep de unde
nu ştiu. Şi las pe toate bune,
căci n-avem unde ne ascunde.

Aici suntem. Aici aproape.
Aici în inimă şi-n gând.
Aici alături. Mai departe
e doar plăcere fredonând.

Mi-a fost dor.
Ce să-ţi spun?
Tu o ştii.
Tu doar ştii că eu…
da,
te iubesc.
Te iubesc??? –
Ce mirare!
Prostii.
Ei, în fine, eu de asta-ţi vorbesc.

O fi ceva-ntre noi, vre-un fel de legătură?
Adică, ei, de ce ne-am mai vorbi?
Şi parcă nu-i întâmplător ce este în natură?
Şi oare-ntâmplătoare e plăcerea sărutu-ţi a-l sorbi?

II.

Ei bine, să revenim. Metamorfoze
mă roagă să le scriu în proză.
Şi bun, dar las să fie încă un pic de poezie!

Şi-apoi, de vrei, bodogănim…
Până mâine dimineaţă)
Şi-uite, nespălaţi pe faţă,
Dar vorbiim, iată, vorbim…

Ce-aţi vorbit, bre, toată noaptea?
Ce, chiar aşa şi v-aţi vorbit?
Nici vreo metaforă în şoapte?
Nici un sărut nestingherit?

Dar hai, ai şi găsit ce spune!
Desigur.
Cum să zic, inopinat.
Ceva, cum am mai spus, ne-adună
Şi tot ceva ne ţine depărtat.

III.

Dar altceva vroiam eu, dragă, a-ţi mai zice.
Şi tu mă iartă, că-ţi zic în felul meu,
dar n-aş prea vrea să fiu acel, ce viaţa să-ţi complice.
Şi prea aş vrea cu tine să ne iubim mereu.

E greu, ştiu, să le spui.
Aşa cuvinte…
Ce să vorbeşti?
Cum să răspunzi?
De-unde să ştii?
Dacă se poate, însă,-o rugăminte –
Mă ierţi, dacă ce-ţi spun îţi par prostii.

Dar dacă-i prostie –
o lume să ştie,
că toţi se greşesc
când se grăbesc.

Şi cu ce treabă
îţi spun în grabă
aceste cuvinte?

Să te alinte.

Cu şoapte line
Să te aline…

Şi-ţi spun că-al meu dor
Se duce în zbor…
aşa e, la tine.
Iar tu, dacă-i bine…

Sau, ce să mai „dacă”?
De-l vrei să tacă,
Zi-i vreo prostie
Şi n-o să-ţi mai scrie.
Dar prea o să-mi pară
amar şi povară.
Sau… cine ştie
ce-o să mai fie?

Multe de spus.
Acum, dar, ce este?
Acum e un vis
şi-o frumoasă poveste.
Acum te-nspăimânt.
Acum te trezesc.
Acuma îţi cânt
şi-acum te doresc…

A-a-a-a-a-a-a…

Te vreau o dată
şi încă o dată…
şi te vreau încă
un ics număr de ori.
Eşti minunată
ca niciodată,
iar clipe cu tine
sunt doar sărbători.

Te ascult, mă asculţi.
Te sărut, mă săruţi.
Şi vice-versa, la fel, savurăm.

Mă asculţi, te sărut,
Mă săruţi, te ascult.
Şi acum ne împreunăm.

Aud că-mi şopteşti
că mă iubeşti
şi sărutându-ne, continuăm.

IV.

Mă crezi? – mă întreb.
Mi-e greu a spune,
dar în zadar
de ţi-am vorbit,
fă-le să treacă
fără să sune
şi fără a zice
că ne-am iubit.

Mă uită, mă lasă
şi să nu-ţi pasă
de-acele vremuri
care au fost.
Dar dacă-ţi pare
vreo vorbă frumoasă,
vină şi spune-o
aşa, pe de rost.

Şi-apoi mă sărută şi mă cuprinde.
Şi spune-mi ce faci sau ce-ai mai făcut.
Te-oi asculta…
Şi-ţi aduci aminte?
Te las să continui, iar eu te sărut.

V.

Dar pentru măsura a nu o întrece
cu prea multă lirică şi poezie,
zic eu c-ar fi bine, aşa, să mai fie
şi o discuţie cu capul rece.

Din toată lumea asta mare
sunt eu exact, să-ţi scriu scrisori.

Priveşte la aşa prinsoare
când iese Luna dintre nori,
când un Luceafăr stă alături
şi-apoi te-apucă de citit.
Aşa să stai, să nu te saturi…
şi iată-ne, căci ne-am pornit.

Pe căi de vis în noaptea lungă
eu te conduc într-un pridvor.
Şi nu ştiu dacă-o să ne-ajungă
timp să ne iubim cu dor?

Şi oare chiar o fi posibil
să nu te-ating uşor pe buze?
Obraznic, – spune-vei, – teribil.
Iar eu continui fără scuze.

Şi-afară, dacă s-a-nnoptat,
te iau uşor, galant, de mână
şi te aduc cuminte-n pat,
şi te iubesc o săptămână.

Te-absorb cu ochii toată-toată.
Şi lacom-tandru te sorbesc.
Şi-acum aşa-i ca niciodată…
Şi te iubesc, şi te iubesc.

2009


Scrie ce doreşti

Când dispari fără să-mi spui, să ştii că mă îngrijorez.
Şi vreau să şterg acest mesaj.
Scriu, însă, mai departe,
chiar dacă în ultima vreme puţin exagerez.
Dar nu-i nimic întâmplător, privind din altă parte.

Cât taci, îmi pare că si tu îmi scrii cate-o scrisoare –
şi nu de genul celor scurte „ce fac?” sau „cum o duc?”, –
de astea, ce după lectură ce poate să măsoare
imensa bucurie nu ştii ce-ar fi, căci eşti năuc.

Adică-atâta aşteptare!.., dar mai vrei încă una.
Şi încă una dacă-ar fi, oricum n-ar fi-ndeajuns,
căci după ele când citeşti şi ziua e mai bună
şi sufletul de bunătate din ele e pătruns.

Observi că ei s-au domolit, dar vai, căci n-au prins minte
şi-o orişicare vorbă spusă-i ca nuca de perete.
Aşa că eu te rog frumos, în câteva cuvinte
mai spune-mi azi ce-ai mai făcut sau nişte mici secrete –

Cum ai făcut cumpărături, sau ce-ai mâncat la masă,
cum mergi pe stradă, de exemplu, un cântec fredonând,
ce s-a-ntâmplat în autobuz când te duceai acasă,
sau… scrie ce doreşti.
Aştept.
Deci,
pe curând)


Monolog

– Observ că nu-mi răspunzi şi-mi dau câte-o-ntrebare:
S-a întâmplat ceva şi cum îţi este oare?
Bolnavă eşti? sau ai răcit?
Sau gânduri iar te-au copleşit?
Dar de la ce?
De la cuvinte?
Probabil te-am obijduit,
te-am întristat, te-am supărat,
te-am speriat, dezamăgit? –
Nu te întreb.
Acuma eu pe gânduri am rămas.
Şi-acum spunându-ţi astea toate îmi pare că şi ţie-ţi las
din întrebări spre meditaţii,
pe lângă ce-ţi mai spun şi alţii.

Dar lasă.
Adică, ce sa laşi? – mi-ai zice –
ca timpul totul să explice
ce-a fost cândva într-un trecut,
când tu şi eu ne-am cunoscut,
când ne-am vorbit ce ne-am vorbit?…

Mă ierţi, atunci, cu ce-am greşit.

Acum, – să-mi spui, – acum, ce este?
Realitate sau poveste?
Sau doar o simpla întâmplare?

De ce taci? Spune, cum îţi pare?

Observi, te-ndemn iar să-mi răspunzi,
când tu-n tăcere te ascunzi
şi crezi că ce-or veni vor trece
şi-uitând tu vei rămâne rece.

Eu, însă, dacă nu-ţi vorbesc,
nu-nseamnă că nu mă gândesc.
şi de mă-ncui într-o tăcere,
mă-nchid în zbucium şi durere.

De ce? Şi singur nu ştiu, dar nu pot
de tine să-mi fie in cot.
Şi dacă te întreb ce faci,
de ce nu scrii si de ce taci,
atunci…

– „Ajunge! Taci! Lasă-mă-n pace!
De tine deja nu-mi mai place.
De mi-ai plăcut cândva…, nu ştiu.

– Să-mi zici.

Şi-oi înceta să-ţi scriu.


Şi…

Şi…

Îţi spuneam că am ceva să-ţi spun, dar nici nu ştiu de unde să încep.
Şi poate nici nu trebuie să-ţi spun ceva?
Să stăm alături şi atât…
Şi îmi citeşti din ochi şi gânduri.
Şi eu – din ceea ce pricep…
Şi stăm, şi contemplăm prezentul oricum, cu tine, şi oricât…

Beau un ceai.
Tu eşti aproape, chiar dacă departe eşti,
căci la mine te gândeşti
când îţi scriu, iar tu citeşti…

Dau rafale
de emoţii, de plăceri, de amintiri…
Aşadar, să nu te miri
că nu ne-am schimbat priviri.

Vor veni
acele vremuri când va fi precum doreşti –
Te invit sau mă pofteşti… )
Dar să nu-mi zici „Cine eşti?”

O.K.


Te-am îndrăgit?

Nu puteai să nu mă vezi,
Dacă eşti la fel ca mine.
Şi nu poţi să nu mă crezi,
când îţi spun că şi pe tine
te-am văzut chiar de departe,
iar aproape de-ai venit,
de plăcerea-am avut parte
a te şti.

(Te-am îndrăgit?)

Hm, de ce îţi scriu acuma
şi de ce aşa îţi zic?
Dacă vrei, ascultă numai,
însă nu crede nimic,
căci oricum, prin orice formă,
sau a-ţi spune, sau să tac,
nu pot găsi acea normă
ce-ar descrie cum te plac.
Dar să te mai văd o dată,
n-ar mai fi ca la-nceput.
De-am fi singuri, dragă fată,
mi-aş dori să te sărut.

Ştiu, din toate cele spuse
s-or ivi multe-ntrebări,
cum procesele induse
au ajuns pe-aşa cărări.
Şi mai ştiu că-n formă scrisă
sună totul mai profund,
dar când inima-i deschisă
şi nu am ce să ascund,
ce mi-ar spune?
ce mi-ar zice? –
„Uite-un om nebun şi prost”?
Nu le-am cerut să-mi explice
într-al lor caz cum a fost.

Aşadar, rămasem unde?…
Ah, da…, la acel sărut,
unde-o lume ar pătrunde,
un nou creând început.

Câtă neîndemânare
în oricare întâlnire,
însă câtă încântare…,
că mă scoţi încet din fire.
Şi doar poate-o săptămână
m-ar lipsi de interes
(dacă am fi împreună)?
Dintr-o zi… n-am înţeles.
Nu ştiu.
Sau mai bine-mi spui
fără nici o remuşcare
„Nu-mi mai scrie, căci n-ai cui”.
Şi-oi scăpa de frământare.

Prilej pentru-ntrevedere
din noi nimeni n-a lăsat
şi-nadins, cu-ascunsă vrere,
parcă nimic n-am uitat.

Nu-i zi să nu-mi amintesc,
însă, de acele zile
şi la tine-obişnuiesc
să mă ducă gândurile.

Eşti aievea sau eşti vis,
acum cine poate spune?
Doar răspunsul nepromis
ar putea să ne adune.
Căci tăcerea nu-i tăcere, –
undă-i fără reflectare.
Şi-i durere? sau plăcere
din această aşteptare?

Nici nu ştiu în ce măsură
te-am surprins, vorbind acum.
Şi cu dragoste sau ură,…
Cum ne-om întâlni pe drum?

* * *

Iar de vrei să nu-mi mai scrii
e dreptul tău, fără-ndoială.
Să te comporţi însă, tu ştii,
fără regrete sau sfială.
Ce să-ţi mai spun? Gândul la tine
mă duce-adeseori oricum.
Dar nu-ti cer s’ai şi pentru mine
aceleaşi gânduri, nicidecum.

Iar de va fi să ne-ntâlnim,
cu bucurie sau tristeţe,
pe drum aş vrea să ne dorim
doar complimente şi bineţe.

2008


Un prost frumos

Mergeam fără să ştiu de tine
şi uite că ne-am întâlnit.
M-ai îndrăgit, cred, şi pe mine,
dar să vorbeşti n-ai îndrăznit.

Prea mare-i teama de-a fi sinceri.
Prea ne e frică de-un refuz,
căci ne-am simţi, oricum, altminteri
şi-am deveni proşti şi confuzi.

De asta, deci, ne este frică?
Vai, ce deşarte rătăciri!
Ne temem de-a fi noi, adică,
şi de fireştile simţiri.

Părea-voi poate-un pic ciudat
şi tot ce-aş spunea-ar fi pe dos,
dar când mă simt înamorat,
sunt prost, dar straşnic de frumos.

2008


Explozie de cuvinte

Întotdeauna ne presează timpul…
Să mai spunem ceva, nu avem timp. Am vrea, parcă, să cucerim Olimpul, dar ne şi lepădăm de astea-n schimb.
„Acestea de aproape mai aşteaptă, las’că nu ard” – ne spunem noi în gând. Vrem să vedem o lume mai deşteaptă… Şi-aşa-i! Că pentru asta nu ai când.

Dar sunt aici şi-ncă aştept să vină iubita mea, cu chipu-i luminat şi să aducă-n casă iubire şi lumină, să-mi lase gândul mai înseninat.

Te-aştept, iubito, şi-mi pare bine
că vii la mine cât mai curând.
Când ştiu că nimeni nu e ca tine,
îmi vine să râd, să plâng şi să cânt.

Continui.
De ce Olimpul cela cerem, – când ai aproape tot ce vrei acum?
Şi totuşi o privire să-mi dai, barem, iar de mă vei vedea, să mă opreşti în drum. Iar dacă vezi că n-ai cu mine treabă, atunci dă-mi pace, că ţi-oi da şi două. Chiar nu mă vezi că sunt atunci în grabă şi nu pot timpul să-l împart în două?
Păi, voi dacă n-aveţi ce face… Orice aş spune-ar fi prea dur. Aşa că, mai lăsaţi-mă în pace, ca să nu zic „Pupaţi-mă-n …”

Iar dacă tare vreţi, puteţi chiar într-o parte
de mine să vă daţi. Şi eu atunci voi spune
că „Ce-ai să-i faci? Vom merge mai departe.
Dar crede-mă, aştept şi eu vremuri mai bune.”

Băi, eu vorbit-am cu oameni şi mai ceva ca mine şi învăţam şi eu din ceea ce-mi spuneau. Şi tu te uiţi, şi-asculţi, şi încă-ţi pare bine, alt pdv să vezi din lumea ce veneau.
O, dragii mei, de-aţi şti chiar că şi mie mi-au dat să le răspund „De unde m-am luat?” Zâmbeam atunci…))) Lăsând răspuns să fie, că veşnicia s-a născut la sat.

Bre, n-am spus asta eu. Au spus-o mai ’nainte. Eu doar de ea aşa,… mi-am amintit. Dar răscoleam, să le răspund, în minte şi nu mai ştiu ceva dacă-a venit. Dar am vorbit, desigur, în continuare şi-acea-ntrebare era, desigur, de prisos. Am stat din drum, dându-ne salutare şi chiar ne-am sărutat, dacă eram pe jos.

Mda… una este când mergi cu maşina, iar când mergi pe jos, cu totu-i alta.) Ori mai torni oleacă de benzină, ori călcâiele porneşti să-ţi salte.

Ştii, uneori chiar dur sunt în cuvinte. Adică, poate prea murdar vorbesc. Şi parcă frige-s-ar, ca de fierbinte… când mă aud sau când mă întâlnesc.
Dar mai dăi-i-n chingamesei
şi să plece la culcare!
Lasă, că vorbe alese
spunem data viitoare.

Ştii, dacă le spui prea cu frumosul, atunci şi asta nu-i chiar binişor, căci lor le place să întoarcă dosul şi să te mai bârfească-n felul lor. Că iată el aşa-i… şi-aşa tot mai departe… Şi se feresc în lături să mai spună ceva. Şi versuri când scriam… dar, pe de-o parte, hai să nu mai vorbim de ce a fost cândva! Şi chiar dacă-am fost drept, eu mi-am cerut iertare. Nu prea vroiam să-ncep filosofie. Le-am zis „Şi voi s-aveţi de la Acel Mai Mare, iar dacă vreţi aşa, lăsaţi aşa să fie!”

Așa iese c-o irit, dacă vreau cu binişorul… Şi îţi spun aşa cum este, fără să exagerez. Şi să-mi bat în altă parte, eu am înţeles, piciorul, căci fiind aşa aproape, o irit şi o-nnervez. Mda… aşa prostesc îţi pare ce îţi spun din astea toate, dar şi eu tare prosteşte m-am simţit în felul meu.
Şi să se simţească altfel, cine vrea şi cine poate, şi să spună ce va vrea, dacă-ar şti ce-am trăit eu.

2009


Dacă vorbesc aiurea…

Ştii, la ale mele scrisori să nu le dai răspuns,
dacă vorbesc aiurea şi-am întrecut măsura,
dar ce e din firesc, nu trebuie ascuns.
Şi-a scrie lasă mâna ce mai vorbeşte gura.
Dar… nu ştiu ce ţi-aş spune,
căci alegând cuvinte,
oricum n-ar fi în stare sa poată spune tot.
Mai lasă atunci muzica să sune şi să cânte,
să umple golul vremii, căci eu, mă ierţi, nu pot.

Şireată eşti, mi-ai zis-o, şi cum dar sa te cred
atunci când îmi vorbeşti, atunci când îmi zâmbeşti?
Dar alt drum când aleg şi-atunci pe el purced,
tu, totuşi, viu zâmbeşte şi fii aşa cum eşti!

Să nu te-ascunzi de sine,
oricât chiar de departe
ai fi in lumea asta
de mine sau de ei.
În liniştea tăcerii cu tine voi împarte
un zâmbet plin de pace.
Desigur, dacă vrei.

Şi-acum mai trage aer şi lasă-l tot afară.
Zâmbeşte, că-ţi stă bine), –
o ştii şi ţi-o mai spun.

Ce-i fără importanţă, cândva o să dispară,
iar ce îşi are rostul, de-a pururi va fi bun.

2008


Bate la uşa cuiva…

Bate la uşa cuiva să-ţi deschidă
şi-apoi vezi câţi vor spune să intri la ei?
Câţi prezenţa atunci ţi-or crede perfidă,
chiar de mergi din plăcere şi fără temei?

Dar când vei bate pentru-a doua oară,
să-mi spui şi mie, ce ţi-au răspuns?
„Ce-aştepţi şi vrei de la ei”, – bunăoară,
vor să te-ntrebe, – „ce ţii ascuns?”

Căci după zile trecute în ani
de lungă tăcere şi îndepărtare,
cine-s prieteni şi cine-s duşmani
a explica te încumeţi tu, oare?

2008


Iarăşi

Iarăşi o tristeţe dulce
de la ce mă înconjoară.
Iarăşi vara-ncet se duce
şi-ncet toamna se strecoară.

Iar m-aş duce, însă unde,
când plecat tu eşti de-acasă?
Iarăşi cauţi a te-ascunde
în nevoi ce nu te lasă.

Iarăşi la a mea-ntrebare
un răspuns nu vrei să-l dai.
Iarăşi, din ce faci, îmi pare
că te duci, dar parcă stai…

Parcă vii, dar cine ştie
să îmi spună unde eşti?
Sau chiar astă poezie
poţi măcar s-o desluşeşti
dacă mă-ntreb: de ce eu
te întreb clar, însă tu
iarăşi taci şi găseşti greu
să spui simplu „da” sau „nu”?

2008


De ce?

Privesc la tine şi nu-mi vine a crede –
la fel eşti frumoasă şi-oricine te vede
ar mai vrea să te vadă. Eu, însă, nu ştiu
de ce îţi spun astea şi de ce îţi scriu.
Citi-vei în glumă şi acest mesaj,
zicându-ţi în gând, poate, că găsesc curaj
să-ţi spun despre ce alţii nu îndrăznesc.
Şi iată-ntrebarea: „oare ce doresc?”
Să ştii, departe de mine acum este gândul,
vers folosind să te-îmbăt cu cuvântul,
căci complimente are cine îţi zice,
fără-al ruga mai apoi să-ţi explice
de ce îi eşti dragă, de ce te priveşte,
de ce-i pari frumoasă, de ce te iubeşte…
Şi eu? De ce încă la tine privesc?
Nu ştiu de ce… mă mai gândesc.august 2008


Comment

Orice ar fi, dar dacă-ţi vine
din inimă, trecut prin gand, –
urechea vor pleca la tine,
s-auda ce le-ai spus plângand.
Şi-or vrea să-ţi vadă fantezia –
unde îi duce? sub ce nori?
Ce lor le pasă, poezia?
Vers alb sau rimă în culori?

[Lăsaţi un comentariu] scrie.
Ce scriu, însă, nu comentez.
Deşi, la cele spuse ţie,
observi, şi eu m-aliniez.
Te-or înţelege cum or vrea
şi tu, cum vrei, mă înţelege.
Dar uite un concept sadea:
ce ai sădit – vei şi culege.

Cum ştii că eşti, aşa prosperă!
Şi cele bune îţi doresc.

Am stat o clipă efemeră
şi-am cugetat.

Îţi multumesc.


Taifun

Mă miram ce mă apasă, dar ca bechi atunci uitasem
după bere consumată să mă dau în dosul casei.
Ochi şi-urechi făcusem mari să cuprind tot ce aud.

Cum de nu-mi trecu prin minte să mă duc iarba s-o ud?

Sau mai bine-ar fi să zic cum spuneau copiii mici
(că-mi plăcuse-atunci sintagma), „să fac ploaie la furnici”.
Ce taifun! Ce inundaţii pentru muşuroiul mic!
Pentru mine ce plăcere.., că mă uşurez un pic!)

Peste câteva minute iar m-apasă.
Ce să spun?
M-am dus să mai fac în iarbă altă ploaie, alt taifun.

Păi, aşa-i sub presiune şi să vezi câtă plăcere
când precipitaţii cad dintr-o bere… şi-ncă-o bere… 🙂

noiembrie 2007


Este greu să stai întruna în poziţie de „drepţi”

Este greu să stai întruna în poziţie de „drepţi”.
Vezi ce-ţi spun ai tăi, sau alţii, şi-ntr-acolo te îndrepţi.
Şi gândirea,.. care-ţi pare că este numai a ta,
e, de fapt, model de viaţă luat de l-altcineva.

„Nu-s destul al vostru”, iată voi, deci, ce-mi ascundeţi.
„Nu-s de partea voastră dragă”, iată la ce vă gândiţi.
„Vi-s străin”, iată cuvântul, care nu-ndrăzniţi să-l spuneţi
şi de mine, cât se poate, încercaţi să vă feriţi.

E banal să dai cu sila, am văzut scris într-o carte.
Ce să fac şi cum să fiu, ce-mi rămâne de ales?

Să mă fac că n-am văzut, să mă ţin cât mai departe,
mai puţin la uşa voastră să vă bat, am înţeles.

2007