Category Archives: Altele

Back in town

Fanfara!

Paaaaaaaaaaaam-paaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam!

Cortina…

Crezi?

Hm!

hz.

mmm, pardonnez-moi, s’il vous plaît!

Bon soir, Mesdames et Messieurs,

Good afternoon, Ladies and Gentlemen,
Уважаемые дамы и господа,
Bună seara!!!
Stați bine?
OK?
Bine stați un pic din drum
și aminte să luați…
cred că ai ajuns cu bine.
Gata!?
Pot începe?
Hai!
Cu D.A.
Mulțumesc!
Așadar,
cum spuneam și prin urmare,
dacă trebuie la bis,
îmi rezerv, atuncea, dreptul
să aleg la ce e scris.
Non-protocolar, adica, fara cravata (23 iunie – de ziua functionarului public)
Doamnelor, domnișoarelor și domnilor,
onorați colegi, prieteni,
stimați omagiați,
bună seara!
Nici că am început, dar mă și întrebați: ce înseamă asta! și așa mai departe…
Haideți mai întâi să vă spun de ce vă scriu.
Știți,
prea puțin comunicăm pentru a ne cunoaște îndeajuns.
Poate eventual e și spre binele nostru, al tuturor, să ne ocrotim… de cine? de noi înșine…
Cum credeți?
Altfel, dar cum explicați inconsecvența propunerilor aleatorii de a îndrăzni să cred că va trebui să revin pentru a justifica?
Bine. Rămâne la discreția mea aidoma acestei zile aparținându-ne.
Aud că mi se reproșează, iată, ce atâta introducere? blije k delu, kak govoritsea la Timișoara, ori k telu, care și cum vrea…(Știu că pe undeva numai așa și s-a înțeles. Sau poate exagerez, îmi dați iertare!)
Mă rog, luați-o cum doriți, treaba domniilor voastre, vorbă din popor, dar așezați-vă mai bine și dați-vă mai aproape.
Felicitări că sunteți cine sunteți și
sînteți cine sînteți, la discreție,
funcționari publici, care în pofida provocărilor interne, precum și a factorilor externi, de tot genul, fie că e lucru peste hotare, ori salarii mai bune în altă parte, or, cunosc și eu, dar și domniile voastre, cunoașteți prea bine, totuși,
mai sunteți cine vă numiți, oameni ai statului sau oameni de stat. Oare ”statul” e de la ”șezut”? În cazul ăsta trebuie de muncit! Și de muncit vom munci noi mâine, lasă. Însă azi pentru funcționari publici e sărbătoare. Poate cineva acum să afirme contrariul? Numai dacă azi nu e mâine sau ieri a fost azi.
Vă mulțumesc!
Pentru astăzi atât.
Sper că ați avut o zi frumoasă!
Și să aveți o zi frumoasă mâine!
Bună seara!

–––-

Cu respect,
Oleg KLIUȘIN
Eu, adică, cel pe care-l cunoașteți.
E necesar acum să mă prezint, odată ce am zis că e la fără cravată?
Întrebări, adică răspunsuri, nu sunt neapărat iminente. E la altitudinea doleanțelor domniilor voastre. Adică e OK.
Bine?
Salut!
Anunțuri

Aidoma in the clouds of sounds

SOUNDCLOUD.
Aşadar, expresie şi aici.
S’il vous plait!)

http://soundcloud.com/aidoma

Audiţie plăcută!!!

Respectuos,
O.K. MMXII.VII.XII

Expresii/Impresii?


Mirodenii

De când gătesc, adică de-atunci de când să gătesc îmi place),
am înţeles că toate bune, dar mirodeniile le iubesc la nebunie.

Cu măsură, bineînţeles))). Şi când se întâmplă, mă satisface
gustul de parcă-aş fi într-o… aidomanie*.

Hai să vă zic.

Gustul nu-l mai exprimi prin cuvinte, oricât ai suci-o şi-oricât ai întoarce-o.
Dar când am presurat nişte busuioc, altedăţi coriandru, ienibahar,
scorţişoară, cuişoare, cimbru, oregano, maghiran, rosmarin… mmm… ce-mi place, ce-mi place!)…
piper, frunze de dafin
spune şi tu, ştii ce fac astea sau nu ai habar?)

Aşa-i că-s bune!?)

Măi,.. dar dacă mai pui şi nişte usturoi, mărar, pătrunjel, când şi unde se cuvine,
iar fără de sare e clar că nu faci nimic, adică e lucru clar implicit,
iese-o mâncare gustoasă teribil!

Şi-acum fără reţete, că sunt atâtea cărţi şi-articole…
Bine?
Acum doar câteva deprinderi
şi dacă încerci, rămâi de gust frumos zăpăcit!)

O.K.XXIX.VI.MMXII

* – http://dexonline.ro/definitie/paroxism, http://dexonline.ro/definitie/exacerbare, http://dexonline.ro/definitie/satiriazis, http://dexonline.ro/definitie/aidomanie


This Is Your Life

Măi oameni buni, am găsit imaginea asta pe internet.
Dar voi ce-aveţi de spus? Că mie mi-a plăcut.)

Nu ştiu cine a zis, dar a zis bine!

Facebook-ul ăsta e plin cu de toate.
Acolo era.
Adică mai este.


2much spam, isn’t it?

Robotul asta face ce face, dar trece toate mesajele care vin de cine stie si de unde, fara socoteala, la SPAM.

Bine-bine, dar de ce vin?

Ca-s anume din astea, nu trebuie multa minte, se vede cu ochiul liber. Am si lasat vreo catevaisprezece, drept dovada, dar ce-s cu ele,… habar n-am.)

?


Folk You! 2011

Festivalul “Folk You! Florian Pittiş”, ediţia VII-a, 21-24 iulie 2011, Vama Veche, România.

Atenţie!
Acesta nu este un articol pentru ziar, sau un reportaj doldora în epitete, comparaţii şi alte figuri de stil pentru o compunere la liceu, de aceea forma lui, mai degrabă, redă impresiile personale, subiective, ca într-un jurnal de bord, pe alocuri poate destul de sec descris, dar barem vreo notiţă să fie. Cu titlu de excepţie, însă, cel puţin până acum în postarea articolelor, acesta va cuprinde fotografii, din punctul meu de vedere, mai grăitoare decât alte cuvinte, deşi şi cuvintele vor completa uneori imaginile, împletindu-se şi formând un tablou, o descriere şi o impresie mai apropiate de ceea ce a fost.
Totuşi, ceea ce şi cum a fost, au văzut şi auzit doar cei care au fost.

Înainte de a posta acest articol, am explorat internetul, blogosfera, şi am observat că sunt suficiente articole pentru a-ţi face o impresie anumită despre acest eveniment.
Şi e ştiut lucru că festivalul, perpetuând, an de an, va acumula fel de fel de recenzii, va crea o mulţime de impresii pentru mulţimea de iubitori, pentru cei prezenţi şi nu doar. Dar pentru că la această ediţie am fost şi eu, zic, vreo două-trei cuvinte să scriu, să nu fie chiar trecut aşa cu vederea.

În primul rând vreau să remarc faptul că am fost printre puţinii, din miile prezenţi la festival, din altă ţară decât România. Am văzut că erau pe plajă, sau se plimbau prin sat, tineri şi din Bulgaria. Dar din Republica Moldova eram doar eu în orizontul meu de vedere, iar dacă şi erau mai mulţi, puteai să-i numeri pe degetele de la o mână, maximum două (poate în prima zi când au evoluat Zdubii?). Şi asta m-a făcut să mă simt, bineînţeles, un pic mai special, chiar dacă despre acest festival auzisem de mai înainte şi demult vroiam să merg. Şi nu e chiar atât de uşor să beneficiezi de viză, apoi cheltuieli, dar mai ales aşteptare… Dar odată ajuns acolo pentru a simţi atmosfera unui eveniment marcat Florian Pittiş, m-am contopit cu mulţimea de vizitatori, spectatori, iubitori de folk, de rock, şi mi-am instalat cortul pe nisip printre multe altele pe plajă, lângă mare, şi patru zile, seară de seară, mă delectam cu muzică de calitate. Şi nu exagerez sau înfrumuseţez lucrurile.

Vreau să zic că m-am familiarizat cu argumentul pentru care organizatorii au inclus în program şi nişte trupe/interpreţi care nu au nimic în comun cu folkul.
Mişcarea de rezistenţă” şi “Folk You! Florian Pittiş”, aşadar, nu presupune doar un om cu o chitară pe scenă.
Am mers special, însă, la acest festival pentru a asculta cum se cânta pe vremuri şi am vrut să văd ce se mai cântă azi, cu referire la folk, bineînţeles.

Înainte de a posta fotografiile, vreau să remarc ce mi-a plăcut cel mai tare şi ce nu mi-a plăcut.

Acest Festival poartă numele lui Florian Pittiş. Puţini însă au fost cei care au amintit de el.
Totul se schimbă şi această axiomă a servit drept motiv pentru invitarea şi includerea în program şi a unor trupe rock, jazz, hip-hop. Dar tocmai Florian Pittiş a stat la bazele organizării acestui Festival, dar şi a promovat diferite forme artistice de exprimare, înţelegând că nimic nu e veşnic, iar folkul, pe vremuri fiind una din formele exprimate ale unui manifest, acum e acompaniat sau chiar schimbat cu alte genuri/stiluri muzicale.
Cred că dacă s-ar fi pregătit şi prezentat pe acele ecrane nişte materiale despre Florian Pittiş, despre creaţia sa, cel puţin succint, şi pentru ce a luptat/optat, ce a promovat şi ce a vrut să valorifice, poate nu s-ar fi ajuns la faza cu huiduiala. Dar mai ştii? Oricum, dacă Festivalul poartă numele acestui om şi artist, se putea organiza ceva, ca oricine venit acolo, chiar şi pentru prima dată, să plece acasă deja cunoscându-l şi cunoscând valorile pentru care acest Festival şi această Mişcare de rezistenţă asupra prostiei revărsate se organizează.

Au cântat interpreţi cunoscuţi şi umblaţi prin lume şi prin scene, dar şi interpreţi, aşa-zis, nou-nouţi, unii mai tineri, alţii mai în vârstă, care mai populari, care mai aplaudaţi, care mai chemaţi la bis, care mai puţin. Pe unii îi ştiam şi eu, pe alţii nu. Dar cred că la categoria folk clasic, deşi n-a fost acolo nici o categorie şi nici un prezentator, cel mai tare m-a impresionat cu vocea sa, dar şi melodicitatea pieselor, Magda Puşkaş. O fi poate şi din cauza că în ultima vreme am ascultat muzică din anii ’60-’70? Posibil. Dar după ea nici Zoia Alecu şi nici Alina Manole cu atât de cunoscuta Lună pătrată a ei nu prea m-au mişcat.
În schimb am fost pur şi simplu compleşit (şi „încântat” e puţin spus!), dar deja de o trupă din altă categorie pentru care „Mişcarea de rezistenţă” îşi poartă numele. Şi aici este vorba despre formaţia Basorelief.

Cât priveşte acele momente când pe ecrane arătau fotografii cu Florian Pittiş, Vali Sterian, Tatiana Stepa, şi toată mulţimea de oameni adunaţi cântau în unison cântecele, vers cu vers… – de nedescris,.. copleşitor de frumos şi tocmai ţi se ridica părul în cap când auzeai pe toţi flocoşii ceia cântând în jurul tău „Doamne, vino Doamne! Să vezi ce-a mai răma-a-as din oameni…” sau „Hei voi, care-aţi fost odată tineri, hei voi, care ştiţi ce-i omenesc, nu contează cât de lung am părul. Important e cât şi cum gândesc!”

„Lume, lume, soro lume,
Lume, lume, soro lume,
De ce eşti prea rea de gură,
De ce ne priveşti cu ură?
Vinovaţii fără vină
Cer să se facă
LUMINĂ!”

2 august 2011

P.S.
Revin cu poze.

Iată-le:

P.P.S.

Cam aşa a fost, dar asta foarte-foarte pe scurt.


Diacritice

Despre diacritice se poate citi în mai multe surse,
de exemplu,
în dicţionarul online explicativ al limbii române, iată link,
pe wikipedia,
sau iată şi un site interesant, http://www.diacritice.ro/.

Dar dacă e să-mi aduc aminte bine, atunci la începutul unei relaţii virtuale  (adică pe internet, care s-a dovedit a fi şi de durată) a fost tocmai şi un schimb de păreri despre diacritice.

(Frumoase amintiri. „Îmi place că scrii cu â din a.” – „Păi, e o chestie de etimologie.”)

Acum, însă, am vrut să readuc în actualitate sau să împrospătez cunoştinţele despre aceste semne prin a atrage atenţia asupra unui articol din presă, apărut chiar azi.
Mi s-a părut interesant, bineînţeles,
dar la fel de „la temă” sunt şi nişte comentarii de acolo, pe care chiar o să le pre-iau aici, puţin modificate, în funcţie deja de acest articol.

Având la bază etimologia cuvintelor putem întrucâtva să ne dăm seama cum scriem şi nu doar atât. Cât priveşte cuvintele „pământ, cuvânt, tânăr”, pe care le-aţi menţionat, aş vrea un pic să vă contrazic, în sens că treaba lor cu academia lor, eu o am pe a mea. Şi zic asta din următorul considerent. Întradevăr, careva dex-uri mai vechi (de prin anii ’60) prevedeau scrierea cu î din i, chiar şi a cuvântului „romîn”, inclusiv pe coperta unui dicţionar din România. Dacă vreţi, vă aduc şi probe. Dar fără de acestea, toată ştiinţa asta a ligvisticii suportă modificări, ca oricare alt lucru. Şi ne trezim deja prin 2005 (sau când anume nu mai contează) când altă regulă domneşte. Ei bine, las-o să fie, numai că la sigur şi asta se va modifica cu timpul. Până atunci, însă, mai este.
Revenim. Aşadar, pe de o parte, parcă a scrie „tânăr” e deja mai bine, sau e mai corect, decât a scrie „tînăr”, sau chiar şi cuvintele „sfânt, cuvânt” etc.
Eu, de exemplu, consider că aici ar trebui să ne punem pe gânduri înainte de a adopta o anumită regulă, care se modifică în funcţie de schimbarea preşedintelui Academiei. De ce zic astea, pentru că poate şi e corect cu â din a, de exemplu „tânăr”, dar rădăcina acestui cuvânt se schimbă când e vorba de „tinereţe”. Exact acelaş lucru şi în cazul „cuvânt/cuvînt – cuvinte”, „sfânt/sfînt – sfinte” etc, deşi cu „sfânt” iarăşi e delicat, deoarece derivă de la „sanctus”.
Despre gerunziu. Eu, de exemplu, scriu „adăugând, aplaudând” etc, pentru că forma iniţială a verbului are litera a la sfârşit. Altfel e în cazul „amărî – amărînd/amărând” etc. Şi atunci e întradevăr puţin mai greu, mai complicat, decât, pur şi simplu, ori aşa ori altfel.
Cât priveşte cuvintele „cântec, pâine, mâncare”, dar şi atâtea încă, atunci fără îndoială se scriu cu â din a, după etimologia lor din latină.
Şi în genere diacriticele astea-s foarte interesante, or ele colorează limba română în scris şi o individualizează, menţionându-i şi redându-i specificul, dincolo de caracterele uneori limitate ale claviaturii.

Şi tot acolo.

În licee, şcoli, deseori se întâmplă (ce cuvânt interesant, cu două sunete la fel şi două litere diferite) din aspectul specificului acestei ţări, când o grămadă de lume pleacă peste hotare (sau altceva), să citească lecţii de română nişte agramaţi, asta în cazuri extreme (dar nu-i de rîs), sau nişte profesori în vârstă, care nu întotdeauna ţin cont de regulile de scriere, dar dacă şi ţin, atunci nu ştiu de care, iar dacă sunt şi din cei tineri, atunci lor le pasă de altceva.
În fine. Nu pot accepta nicicum să scriu „mîncînd”. Mi se creează repulsie de la citirea unei astfel de scrieri, sincer, şi dacă o astfel de scriere acceptă Academia cu toate dicţionarele sale, atunci halal de dânsa. Nu cunosc latina în măsura în care aş putea spune cum e corect, manducare sau mandicare, dar chiar şi în franceză (care face parte din grupul limbilor romanice) se păstrează litera a în rădăcină, „manger”, la fel în italiană „mangiare”. Despre al doilea  în cuvântul „mâncând” pot să spun că el derivă de la „a” din terminaţie, „mâncA”.
Mă miră cum de Academia asta accceptă să scriem „a râde” şi nu „a rîde”, când acest cuvânt provine de la latinescul „ridere”. Sau de ce să scriu eu „râu”, când corect ar fi „rîu” (de la rivus, riviere)? Şi tot aşa sunt o mulţime de alte cuvinte. Or de teama să nu fie prea multe reguli şi prea multe excepţii au acceptat un calapod pentru toate? Ha-ha, ce prostii! Păi, asta-i limba şi aşa-s cuvintele.
Reguli grele, reguli uşoare, dar e o limbă foarte frumoasă şi sunt mândru că o ştiu (în măsura în care o ştiu, bineînţeles, că n-o mai ştiu deloc la perfecţie cu atâtea reguli şi norme).

La astea spuse şi aduse (de pe net), mai adaug că mie, în cazul în care scriu fără diacritice, îmi place mai tare să scriu „cantec” decât „cintec”, sau „cand” în loc de „cind”.

Sau cine şi ce părere are?


Radu Beligan la Chişinău

Despre Radu Beligan nu ştiam multe lucruri.
Doar atât, nu ştiu cum rămas din anii de studenţie:

Radu Beligan –
Dezertor de-un an.
Când veni patrula,
Radu Beligan.

Se vede că despre mari actori, mari personalităţi, în genere, se născocesc bancuri, se parodiază şi tot felul de alte prostii. Iar prostia se prinde repede, e lucru ştiut.
Numai că trebuie să se cunoască şi să se promoveze şi originalul, părerea mea.

Ei bine, partea asta de Prut Radu Beligan cu siguranţă e cunoscut mai puţin decât dincolo, iar dacă aseară, pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău maestrul a delectat cu rafinamentul discuţiei/scrierilor/memoriilor sale un public, zic eu, la fel de rafinat (pentru că nu oricine vine la teatru să vadă şi să asculte, fie chiar şi o legendă, un mare actor, împărtăşindu-şi confesiunile sale despre viaţă şi artă şi nu oricine, mai ales tineret, e îndemnat să asculte un moşneag de 92 ani), asta încă nu înseamnă nimic. Şi totuşi, sala a fost plină, l-a aplaudat în picioare îndelung la intrarea sa în scenă şi tot aşa la sfârşit. Publicul a fost receptiv şi la momentele sentimentale, când pe fundal o înregistrare mai veche cu o poezie despre mama de Serghei Esenin a emoţionat, cred, multă lume (pentru că nu te duci la Radu Beligan să vezi action), dar şi atunci când trântea câte o istorie mai veselă, cu gust şi astea.

Credeam că va fi un moment când se va putea pune întrebări, dacă tot numai el era pe scenă, povestindu-şi momentele cheie din carieră, altfel zis, citindu-şi memoriile, şi îmi plămădeam şi eu o întrebare sau o solicitare în gând. Nuuu, n-a fost, dar şi parcă nici nu era cazul. E suficient să-l vezi, la vârsta lui, şi să te mulţumeşti cu ce-ţi oferă.

A povestit despre „înrolarea” sa în meseria asta de actor, despre Lucia Sturdza Bulandra, care, după ce îl ascultase la o re-examinare, îi oferi şansa să se înscrie ca auditor la orele de actorie. Cică „Dacă o să fii serios, vei face o mare carieră!”
Şi zice „Am fost serios”.
A povestit despre alţi „monştri sacri”, după cum aşa şi îi numise, persoane de referinţă în activitatea sa.

Şi toate povestirile astea, documentar vorbind, ar fi pe jumătate ilustrate, dacă nu ai privi acest spectacol, sau dacă nu s-ar pomeni barem că la un moment dat, repet, la vârsta lui, când lucrurile capătă sau re-capătă o altă dimensiune decât cea a unor oameni grăbiţi într-o metropolă în prag de alegeri, a unei societăţi care nu poate fără vreun gadget la modă şi/sau a unui secol informatizat şi îmbâcşit cu tot felul de tehnologii, şi, deci, la un moment dat se opreşte din lectură, se uită îndelung la florile care le primise chiar la începutul spectacolului, dă într-o parte şi-n alta cu mâna tremurândă şi se întreabă „Ce-i asta?”
Toată lumea tace, ascultă.
După câteva clipe a zburat ce a zburat de acolo şi el: „Aaa, e o muscă”.
Bine, hai să nu căutăm simbolurile din aceste momente, pentru că deşi se mai întâmpla să mai caşte cineva, atunci precis nu de la plictiseală, ci mai degrabă de la lipsa acută de oxigen şi de aerisire a sălii.

A povestit şi despre întâlnirea cu Eugene Ionesco şi toţi au bufnit în rîs când, zice, „Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem în Japonia la un festival de teatru. La o masă (undeva într-un bar) îl văd servind dintr-un pahar şi îl întreb „Ce beţi?”, la care el „E sake cu suc de grapefrut. Alcoolul omoară vitaminele, iar vitaminele omoară alcoolul”.  Ne-a plăcut la amândoi băutura asta”.

Cică o băbuţă se apropie de un ghişeu unde se vindeau bilete de loterie şi întreabă „Da’eu n-am câştigat?”
„Mătuşă” – îi zice vânzătoarea – „pentru a câştiga, mai întâi trebuie să cumperi bilet.”
„Ei, de unde? Hai, draga mătuşii, dă-mi şi mie să câştig ceva.”
Vânzătoarea iar îi răspunde „Mătuşă, cum să câştigi, dacă nu ţi-ai cumpărat bilet de loterie?”
„Draga mea, dacă ai noroc, câştigi şi fără bilet.”
După ce-au vazut scena asta, când femeia asta cu o mare dorinţă, dar şi disperare, încerca să obţină măcar ceva-ceva, câţiva oameni au hotărât să pună mână de la mână şi să-i cumpere babei un bilet.
Continuarea ca în basme. Extragere şi câştig.
„Ei vezi,” – îi zice vânzătoarei – „când ai noroc, câştigi şi fără bilet.”

Dacă am adus aminte despre emoţionanta „Scrisoare mamei” de Esenin, atunci trebuie să menţionez numaidecât şi recitalul unui fragment din Scrisoarea III de Mihai Eminescu. A fost o înregistrare audio, la fel, însă oricât aş încerca să redau impresiile, ar fi doar o simplă umbră, pentru că multă lume ştie, multă lume a citit, dar asta ar trebui pur şi simplu auzit. Foarte impresionant.

Zice că îl întreabă unii în repetate rânduri despre secretul longevităţii lui. Şi el le zice că „de vină” e iubirea, iubirea pentru orice sau oricine, că suntem aici pentru a manifesta acest dar. Şi cu această ocazie a declarat că „Vă iubesc. Sunteţi spectatorii mei, cei pentru care se focusează şi se cristalizează atenţia, aportul, munca şi mesajul meu”.
(Ceva de genul. Nu-mi amintesc mot a mot toată discuţia, dar în linii mari cam aşa a fost.)

Au mai fost momente frumoase, bineînţeles, bunăoară povestind despre vizita sa la Milano când a fost să vadă Domul (pe vremea când era preşedintele nu ştiu cărei uniuni teatrale mondiale, că din atâtea a făcut parte!, şi, deci, datorită acestei posturi avea facilitatea de a merge în strainătate). A văzut acolo alături o Dacie cu numere de Bucureşti. Şi dacă pe vremea ceea autorităţile nu permiteau ambilor soţi să meargă peste hotare, a ajuns la Milano numai bărbatul cela. Se apropie de dânsul, auzindu-l cum vorbeşte cu o fotografie, îndreptând-o spre edificiu, şi-l întreabă: „Ce faci, dom’le?”
„O, domnule Beligan, să trăiţi! Dar dumneavoastră ce faceţi? Iată eu îi arăt Marcicăi mele Domul, că nu ne-au dat voie să venim împreună, dar împreună vrem să ne bucurăm”.

Acum, însă, când încerc să-mi amintesc toate aceste povestiri pentru a le scrie, nu prea îmi reușește.

Însă probabil a lăsat şi dânsul această frază pentru sfârşit, eventual să rămână, că „Dacă viaţa e o călătorie cu trenul, atunci aş vrea să fie una de clasa întâi”.

Eu nu închei cu asta postul, pentru că eu nu ţin aici spectacol.

Vroiam doar să consemnez un eveniment cultural cu un fenomen, aş zice, care a făcut istorie în teatru, cu care au crescut şi de care s-au bucurat generaţii, un spectacol, sau poate o întâlnire, a unui mare actor român cu publicul de la Chişinău, la care am avut şi eu plăcerea să asist aseară.

O.K.
31 mai 2011


…continuare

Ştii, aşa urât cum este, dar e frumos;) (adică postul ăsta, sau precedentul, sau nu contează)

Mă gândeam, iată, că la orice se poate găsi un dublu sens, sau un subînţeles ascuns, sau o altă interpretare a cuvintelor (sau poate nu la orice?), şi aceasta nu ne lipseşte de eventualitatea posibilităţii unei opinii greşite, însă cu toate acestea e mai placut gândul că odată şi odată undele, gândurile, interesele comune nu doar se intersectează, ci tangenţiază într-un tandem, împreună, alături, prilejuind şi formând totodată fenomenul de a ne simţi bine.

O, daaa… cum toţi spre asta râvnesc… !

E şi firesc…

Oricine tinde spre ce-l depăşeşte.
Iar când îl ajunge, se împlineşte.
Şi-apoi e firesc să vadă un orizont necunoscut, pornindu-se în explorări ca la-nceput.

Uite, un gând de azi. Ghici cu ce seamănă?)

Iarba şi stejarul.

Se zice că stejarul falnic veacuri multe dăinuieşte,
iar iarba de la an la an se schimbă, ea trecându-se uşor,

Dar dacă nici o frunză în primăvară nu-nverzeşte,
Se trece şi acel stejar, că e şi el un trecător.

Şi numai iarba încolţeşte
Şi creşte verde orişicând.

Şi numai iarba dăinuieşte
încetişor, pe-acest pământ.

Aşadar,

pe curând!


În curând…

… schimb de adresă.

Ştiu, desigur, că toţi sunt deştepţi şi şmecheri şi ţi-or găsi să-ţi pună beţe în roate sau să te ia peste picior. E-hei… toţi de asta-s buni. Iar dacă nu toţi, cel puţin au văzut la viaţa lor aşa ceva. frumos, nu frumos, deja cum este. Bineînţeles e urât, mai degrabă aş spune. Ia, zi-mi tu! Ce frumuseţe în sintagma „în cur ând”? Cur, cur, de parcă nici n-ai auzit de aşa ceva.

Cine nu ştie, poftim, consultă dexul.

Cine nu s-a dumerit înca, este vorba de poponeaţă, acea de unde copiii mici, inclusiv tu cel care citeşti, fac părinţilor surprize mirositoare, şi totuşi ta-a-a-re drăgălaşe şi acea pentru care maturilor, când nu le place ceva, zic „Să mă pupi în cur”.

Şi înţelege cum vrei, cu tot respectul, dar e un spaţiu virtual, dar oricum privat într-un fel şi aici mă simt „ca acasă”, pentru că e blogul meu şi vorbesc, altfel zis, cum vreau, ca la mine acasă.

Bine ai venit îţi spun!!!

Ştiu, impresie ţi-am creat nu chiar bună, dar de aici încolo n-am decât să încerc să te provoc să crezi inversul.

Ştiu, am o mulţime de neajunsuri şi, după cum vorbeam la început, oricine mă poate contrazice, zicând că n-am dreptate, şi oricine şi-ar asuma nişte drepturi de a mă compromite, dar nu-i nimic, asta e, toţi suntem cu neajunsuri.

Nu-mi iau drept scop impresionarea ta, sau să încerc să te fac să crezi ca „uite, ce mă dau de cutare şi cutare… că nu mai ştiu ce”… avem cu toţi câte ceva de spus.

Te invit doar să scroll-ezi pe unde te interesează, să deschizi ce te provoacă să citeşti, să scrii ceva, dacă nu poţi tăcea, iar vorbele-mi delicate cu cuvinte de cartier, de mahala, de casă, de ce nu, să-mi fie iertate şi înţelese corect, pentru că e curat acolo unde nu se mătură, dar noi mai măturăm aşa, din când în când, aiurea, câte o vorbă din torbă, şi ne pare că mare deştepţi mai suntem, pe când, în realitate, ar trebui să-ţi mulţumesc că-mi citeşti cuvintele şi-mi urmăreşti gândurile.

Aşadar,
degrabă acest blog va avea o nouă adresă.
Cum doreşti,
revino,
sau treci pe un alt val,

pentru că aici
e ce nu-i în presă,

deşi
totul este
în regim normal.

gtg now,
brb

😉


Cronograf

Puţine evenimente culturale remarcabile se întâmplă pe aici, sau poate eu vorbesc din propriul vizor (eventual îngust) şi nu observ altele, dar am zis să o iau puţin înainte cu aprecierile şi reclama, fiindcă de vorbit şi apreciat sunt toţi buni, când după Gală se întâlnesc la un păhar de vorbă la acea masă tradiţională, de-ai craiului şi de-ai mălaiului, şi discută până hăăăt târziu când deja vine chelnerul şi anunţă ora închiderii localului şi se împrăştie toţi acasă. Romantică, ce vrei!

Apoi iată, unul din acele evenimente e acest festival. Şi nu degeaba stă toată lumea ceea în fiecare seară afară, la uşa cinematografului. E dornică de un cuvânt bun, de o atitudine prietenoasă, de un comportament civilizat, de o atmosferă şi o ambianţă atât de rar întâlnită  zi de zi, că ar sta şi până dimineaţa în zori, savurând clipa.

Personal, nu mă pot lăuda că am fost la toate ediţiile sau dacă şi am fost în careva din zilele festivalului, atunci n-am stat să privesc de fiecare dată fiecare documentar.
Fireşte, deja cu fiecare an se înscriu în concurs tot mai multe filme din diferite ţări şi după o preselecţie, numaidecât necesară, rămân în concurs atâtea filme cât pot rula în acele zile, dar, pe de altă parte, şi filme bune, de calitate. Temele sunt foarte diferite şi, desigur, mai multă informaţie se poate găsi pe site-ul oficial.

Ce treabă am eu şi de ce am decis să scriu?
Aşa s-a întâmplat că pentru ediţia de anul trecut am tradus două filme, subtitrele adică, printre care şi filmul care urma să ia marele trofeu. Bine, asta nu m-a bucurat sau mişcat cumva special pentru că ştiam că meritul meu ori a fost infim, ori nu a fost deloc. Mai degrabă eram bucuros să ştiu că mi-am adus şi eu un pic aportul la organizarea acestui festival, bineînţeles voluntar.
Tradiţia continuă şi la ediţia din anul acesta deja traduc două filme.
Văzându-mă implicat în această activitate, câtuşi de puţin, şi pentru a nu vorbi mult, însă dorind să susţin acest eveniment cultural, plasez un banner cu logo-ul Festivalului pe Blog.

P.S.
Mai e cineva care poate, are plăcerea şi dorinţa traducerii unor filme?