Category Archives: Lirică

Eu, tu, noi

Mi-ai dat să-ți ating tăcerea, care-atât de mult vorbea,
încât am avut părerea că tăcerea ta e a mea…
Mi-ai dat să-ți sorbesc privirea și în ea mă rătăceam,
colindându-mă-n neștire de imagini… și tăceam.

Eu, tu, noi, privindu-ne tăcând vorbim.
Dorim, visăm, zâmbim, sperăm, iubim.

Mi-ai dat să-ți culeg sărutul când sărutul tău doream,
M-ai cuprins de la-nceputul serilor când ne-ntâlneam.
Și sub un covor de stele, sărutându-ne, uitam
de-ale tale, de-ale mele… Noi atunci ne-ndrăgosteam.

O.K.
MMXII.VIII.X.

Anunțuri

Tril

Caut sâmburi prin cenuşă de cultură omenească,
Să-i sădesc şi să rodească, bucuria mea să crească.
Tu îmi zici că toate-s noi când, de fapt, toate sunt vechi,
Iar de-ai şti tot vechiul, noul nu te-ar mai mira nici bechi.

Deci, mă miră-miră-n forme numai noi
Pentru că-s frumoase, cum noi amândoi…
Şi mă-ncântă-ncântă cu un gust de frag,
Cu un tril de păsări, pentru că mi-e drag.

Se zice că stejarul falnic veacuri multe dăinuieşte,
iar iarba de la an la an se schimbă-ncet, trecând uşor.
Dar dacă nici o frunză în primăvară nu-nverzeşte,
Se trece şi acel stejar, că e şi el un trecător.

Şi numai iarba încolţeşte
Şi creşte verde orişicând.
Şi numai iarba dăinuieşte
încetişor, pe-acest pământ.

O.K.
MMXII


Altfel spus

Nu încercaţi să-mi daţi vreo notă,
Privind cu ce sunt îmbrăcat.
Nu veţi pricepe nici o iotă,
Sau, altfel spus, nici un … .

Căci din model şi din culoare
Creaţi impresii, intuiţi…
Însă al lor sens şi valoare
Doar îl ghiciţi, doar îl ghiciţi.

P.S.
Înregistrare:
Star M Records, Chișinău,
MMXII.VI.XXI.


Rustic

Este undeva la țară
o frumoasă domnișoară,
că-o visez seară de seară-
-în rochie cu flori.

Ar ieși cu mine fata
la plimbare, însă tata
nu-i dă voie. Și-atunci, biata,
stă după cuptor.

               A-o-aaa… Când mă gândesc la ea,
              A-o-aaa… îmi cântă inima.

Are gusturi delicate
și mi-a zis chiar dânsa ”Bade,
vino să-mi cânți serenade
la portița mea”.

Și mă duc la ea deseară
cu chitara subsuoară
să-i cânt despre primăvară.
Poate-i va plăcea.

              

P.S.
Înregistrare:
Oleg Kliușin, Alic Meriuță, Dima ”Lamaster”,
Star M Records, Chișinău,
MMXII.VIII.VI.


Ne dăm…

Ne dăm semne, ne dăm… ne dăm dorințe
îmbibate cu dor, cu noi…  până când…
vom aidoma ști noi suferințe,
dar și noi bucurii care, legând
inima ta cu a mea printr-o știre
de tine, de mine, de noi, orișicum,
vor spune aievea o liniștire
ori zbucium ca înainte de drum.

Crezi că eu nu știu la fel?
Crezi că eu nu simt la fel?

Ne-am spus multe, ne-am spus… ne-am spus puține…
(Să măsor nu pot, să spun cât ne-am spus.)
Dar un lucru se știe cert, de la sine, –
ne-am ajuns, se pare, profund de tot sus.
Mă încumet să-ți dau și de-astă dată
barem un semn, o privire,-un ce am,
aidoma stării de altădată
când ne priveam și ne doream.

* * *

O.K.
MMXII.XII.XVII.


Filosofie știută și veche

Mi-a fost cvasi-greu (și-mi este, de fapt) să
răspund la niște întrebări de genul
„cartea preferată? trupa muzicală preferată? filmul preferat?” etc
Într-o conjunctură anumită,
la braț cu o situație emoțională curentă,
evident că aș spune ceva,
iar peste o zi, eventual,
când deja e o nouă zi și noi sentimente îți determină comportamentul,
aș spune bineînțeles un alt lucru.
Nu e deloc vorba aici de ne-statornicie,
pentru că nu este și nici nu poate fi
în vocabularul unui om dezvoltat doar o singură frază
sau o singură expresie, impresie, emoție, sentiment…
Pentru că floare nu înseamnă doar și numai trandafir.
Pentru că albastru nu înseamnă numaidecât gay.
Pentru că rosu nu înseamnă numaidecat comunist.
Pentru că verde nu înseamnă numaidecât crud.
Pentru că galben nu înseamnă numaidecât idle.
Pentru că poet nu înseamnă numaidecât Eminescu.
Pentru că melodie nu înseamnă numaidecât cântec.
Pentru că negru nu înseamnă numaidecât rasă.
Pentru că alb nu înseamnă numaidecât curat.
Pentru că orice se-ntâmplă și se desfășoară
poate fi diferit interpretat,
dacă o sa-mi spui în glumă, bunăoară,
că nu știi nimic sau că ești din alt sat.

Ei, lasă. Filosofie știută și veche,
ușoară ca floarea la ureche.
Întoarce placa.
Oricum,
m-am săturat…
Nu mai contează poemul preferat.


Cuvinte care dor

mi-e și rușine, înțelegi,
să te mai văd în față
deja și dacă treci pe-acolo
anunță-mă, te rog, din timp
să-ți ies din cale
să nu-ți văd ochii
care au văzut alți ochi,
să nu-ți strâng mâinile
care au strâns alte mâini,
să nu-ți ascult vorba
care a vorbit altcuiva,

să nu mă mai neliniștesc,
constrâns de circumstanțe,
de care tu, cu siguranță,
nici că pricepi ce tot vorbesc

și să nu treci, să nu-ndrăznesc
să-ți spun ceva ce tu, prea poate,
n-ai auzit nici jumătate,
din câte eu îmi amintesc…

iar dacă eu puține știu,
tu să nu treci, să nu-mi spui multe,
găsește altul să te-asculte
ori mai devreme, ori târziu.

mă doare, întelegi, mă doare
și necuvântul tău și-al tău cuvânt
și dacă un deznodământ
e iminent… iar întâmplarea
unei bună ziua ce ne-am dat odată
a fost că eu m-am bucurat,
acum sunt doar îndurerat
de situația creată.

și nici cuvinte nu găsesc,
și parcă nici nu le mai vrem,
nici tu, nici eu, într-un tandem
raportual prietenesc.

mă înțelegi? mă îndoiesc…
nici eu nu te-nțeleg și-mi pare
că îți vorbesc doar și te doare
de mine când îți amintesc.

sau te agiți? e și firesc.
îți bate inima? prea poate.
de ce? eu nu te mai doresc.
și cât de multă claritate
să-i însușesc acestui verb?
vei spune că deja-s acerb?
vei spune că deja-s falit?
vei spune c-am înnebunit
și te-ai legat cu un smintit?
tu știi cât eu am suferit?

dar liniște când și tăcere
am vrut, tu ce-ai stârnit?
că mai exiști mi-ai amintit,
iar eu, te uită,-un nesimțit,
în loc să mă întorc spre tine,
în loc să fiu de tine-avid,
îți spun, de fapt, că mi-e rușine
și-n față poarta îți închid?

dar mă sfiesc de neputința
de-ați arăta ceva mai bun.
și am să-ti port recunoștință,
dacă-nțelegi ce-acum îți spun.

și imposibilul aspect
al prezentării de rigoare
m-ar ilustra cu un respect
diminuat și-atunci mă doare
să te mai văd, nu, să mă vezi
în halul ăsta lamentabil,
când mai degrabă prezentabil
aș vrea să mă arăt, nu crezi?

nu-mi spune, nu, că-ți e totuna,
și nu-ncerca să mă convingi,
deși, cu doar o vorba numai,
admit, tu poți să mă atingi.

dar mi-am luat armuri alese
și i-am pus inimii zăvor,
ca de acum să nu-mi mai pese
de cuvinte care dor.


Amintire

Mi-ai spus ce ai vrut tu să-mi spui…
şi nu mi-ai spus ce nu ai vrut.
Şi totuşi cred că nimănui
nu i-ai făcut ce mi-ai făcut.

Ca nimeni tu m-ai tulburat,
dar şi ca nimeni niciodată
tu m-ai atras şi încântat…
Sau poate asta deocamdată?

Dar în asemenea condiţii,
cand amândoi ne completăm
cu grijă, dar şi cu ambiţii,
cum să ne mai manifestăm?
Cum să-ţi răspund să nu te doară,
cum să-ţi şoptesc să nu te-alint,
cum să te mângâi, bunăoară,
sa n-ai acel presimţământ
că nu ţi-am spus suficient
şi că nu-i totul definit,
cum să-ţi vorbesc mai conştient
să ai un gust mai împlinit?

Dar stai, mai stai… Desigur, toate
nu se vorbesc, nu se şoptesc,
nu se discută… şi ştii, poate
aşa-i mai bine şi-i firesc?

Şi să mă crezi, dar n-am habar
cum să-ţi vorbesc la încheiere.
Un lucru, însă, este clar,
că-i greu să-mi iau la revedere.

Şi totuşi, dacă pleci, să ai
un vânt prielnic la pornire
şi bucuroşi mai bine hai
să fim de-o nouă întâlnire.

Nu-i timp să te mai ţin de mână,
nu-i timp nici să te mai cuprind,
Te pup așa, ca să-ţi rămână
o amintire. Pe curând!


Îngrijorări

Și-a câta oară îmi fac griji! Și pentru cine?

Mă doare nonprezența ta și tu mă dori.
Ți-am spus-o, poate, de mai multe ori,
că ma gândesc fără să vreau ades la tine.

Dar tu n-ai auzit, căci eu am spus în gând.

Mă doare încă și tăcerea albă, care
mă chinuie cu presupuneri. Și îmi pare
ca ai plecat, iar eu rămân tânjind.

Eu îți lipsesc? Tu îmi lipsești mai tare.

Îți este dor? De-ai ști cum mie-mi este
când de la tine nu vine nici o veste…
Și-mi vine să te strig în gura mare.


Corespondenţă

Obişnuită zi de luni.
Dar un mesaj deosebit
cu multe-multe-afecţiuni
mă lasă-un pic nedumerit.
E pe atât de ne-aşteptate…,
că eu nici nu ştiu ce să spun.
Mai bine tac şi-ţi dau dreptate…
de-mi ceri să scriu, eu mă supun.
Căci în această zi de marţi,
când eu citesc a ta scrisoare,
tu, dragă, dragoste-mi împarţi
cu-a ta plăcută-mbraţişare.
Şi-atât de blândă-i răsuflarea,
că eu un pic m-am încălzit
şi-n gânduri care mai de care
câteva clipe-am rătăcit.
Dar în această zi de miercuri,
dorind ceva frumos să-ţi scriu,
trec pe la poştă şi fac cercuri,
dar ce să-ţi zic, mă ierţi, nu ştiu.
Îţi povestesc, de fapt, de toate –
nimicuri şi filosofii…
Şi intuiesc că tu, prea poate,
le-ai auzit, dar şi le stii.
Şi în această zi de joi,
păstrând încă acea tăcere,
mă mai gandesc frumos la noi,
stârnind senzaţii de plăcere.
Tu te aprinzi. Cu-un pumn de apă
eu te stropesc şi răcoresc.
Fără să vreau, o vorbă-mi scapă
şi-ţi spun că, dragă, te doresc.
Şi în această zi de vineri,
când încă ne mai aşteptăm,
fiind aşa, frumoşi şi tineri,
ne-mbrăţişăm şi sărutăm.
Dar totul, fiind la distanţă,
lipsit e parcă de esenţă,
dacă nu-mi laşi nici o speranţă
şi totu-i doar corespondenţă.

Caleidoscop

(8-7, 10-9)

Un caleidoscop de gânduri,
un buchet de slove-flori,
minuni ce se mişcă-n crânguri
de la care-ţi trec fiori.

Galaxii şi constelaţii
de cuvinte doldora
în magnifice senzaţii
ce doreşti a le afla.

Mă gândesc că tu, de fapt, ca mine
gânduri multe ai şi te gândeşti
că gândindu-mă în gând la tine
gândul tău cu-al meu îl contopeşti.

Şi-n trăirea unor sentimente
ascultăm ce cântă inima,
iarăşi dăruindu-ne momente
celor de poveste-aidoma.

Am rotit să văd desenul care
m-a lăsat un pic pe gânduri dus,
pentru că a lui ramificare
mi-a adus cuvinte noi de spus.

Numai dacă mergi vei şi ajunge.

Numai dacă spui vei fi-auzit.

Numai dacă-ncerci vei şi atinge.

Numai dacă vii vei fi primit.

O.K. MMXII.VIII.III


Pastel în Re minor

Viaţă mutilată.

Dragoste rănită…

Nu e nimic bun.

              Abis.

 

Nu văd ieşirea,

Caut iubirea,

Şi mai sper încă

              La Paradis.

 

Ceva mă apasă

Şi nu mă lasă

Aer curat

              Să mai respir.

 

Unde-i ieşirea?

Unde-i iubirea?

Cu-acea splendoare

              De trandafir?

O.K. MCMXCIX


La Apus De Soare

(Sunset)

Diferite timpuri, diferite locuri,
drumuri diferite, diferiţi şi noi…
diferite zile iarăşi asfinţite,
dar frumoase-atât!…, după cum noi doi… )

O.K. MMXII.VII.XXI

O.K.
MMXI.VII.IX Dobrogea
MMXI.VIII.XI
MMXI.IX.XI Hm, 11 septembrie 2011, 9/11, sau cum i se mai zice?
MMXI.IX.XVII Nistru
MMXII.VI.XIII Chişinău
MMXII.VI.XV Dolinnoe
MMXXII.VII.XIX Slănina,
Mândâc,
Drochia,
Republica Moldova,
Pământ,
Sistemul Solar,
Galaxia Calea Lactee,
UNIVERS…


Dimineaţa

(B4 sunrise)

Înainte de răsărit, Luceafărul de dimineaţă a-ndrăznit şi m-a oprit să mă uit la el în faţă.

Mai era o stea cu el şi-apoi încă era una… mii şi mii de licurici, nu era doar una Luna.

Două stele, trei steluţe, patru sori de unde ştie nu se ştie câte veacuri vor străbate până când odată când
ajungând la noi vor spune, stai, măi nene/bade/lele şi mă vede, cum te vede, că suntem parcă-ntr-un gând…

Dar mi-e dragă,
buburuză dragă (cum îţi zice şi mămica),
scumpă şi iubită Lie,
să te port cu mine-n lume
şi-apoi cine ştie când să ne uităm înapoi,
răsfoind albume vechi, noi…, mai noi
decât acelea care într-o veşnicie
au rămas să stea la ţară într-o lungă armonie
cu ce-i veşnic, iară noi
cu un Nikon de mii patru care, cred, face cât poate
fotografiam prezentul, contemplându-l mai apoi.)

O.K. MMXII.VII.XX


orinuoridaoribaorida?!)

ţiamzissepareşimainainte
dartimpultrecelucruştiut
dacăţimaiaduciaminte
aidomalaînceput.

lasă, nuţipreaplacedarnaiceiface)))
şiapoiîţiplaceşidaişitu.
păicumsănu?îţiplaceîţiplace!
oridaoribaoridaorinu?!

orinuoridaoribaorida?!)
şitotaşaşiiaraşa
ş.a.m.d.etcetera…
ascult.maispunetuceva.)

O.K.

MMXII.VII.XIII, v


Poveste. Icoana

…Cică era odată-un sat, care avea şi el de toate,
şi-o primărie, dar şi-o crâşmă, plină de oameni cu păcate,
şi un primar, dar şi un cârciumar, ce le turna din când în când
câte un pic din poloboc şi-apoi îi asculta cântând.
Primarul îşi strângea tributul, căci şi pe-atunci erau credite,
impozite şi taxe, debit, credit, alte cuvinte inedite…
deci, tot ce e infrastructură, – să spunem ne-am deprins acum.
Poate accentele-s schimbate, dar înţelesul e oricum.
Şi biserica din deal aduna la Paşti creştinii,
căci şi-atunci, ca şi acum, nu prea se îmbulzea mulţimea.
Şi popa cela mai cânta el, dar necăjit de la o vreme
că slujba-i fără multă lume, şi-a zis prietenii să-şi cheme.

Şi uite, iată-i la o masă, adunaţi, punând la cale
tocmai ceea despre ce vreau să-ţi spun măriei tale;
Tu, adică, dragă cititor, eu doar ţie îţi vorbesc.
Vino, dară, mai aproape, că încep să povestesc.

Deci, erau odată, cică, trei prieteni într-un sat,
un cârciumar, un preot şi, cel de-al treilea, om de stat.
Şi s-au gândit ei cum să facă o afacere prosperă,
fără multă mare şcoală, deşi mulţi încă mai speră.

Iar ca să-nţelegi esenţa, redau dialogul lor:

– „Măi fârtaţi, ia ascultaţi! Cum să adunăm popor?
Dacă prinde-a veni lumea, doar o simplă analiză
demonstrează că atunci vom ieşi şi noi din criză.”
– „Mai concret şi mai laconic!” – îl întreabă cârciumarul.
– „Nu, că nu-nţeleg nici eu!” – se alătură primarul.
– „Daţi-vă, dar, mai aproape” – zice popa arătând
că doreşte să le spună ce i-a mai trecut prin gând.
– „Mâine dis-de-dimineaţă, la fântână când nevasta
ţi se duce după apă, las’să scoată-icoana asta.
Lumea, care la prăşit se porneşte dimineaţa,
o să creadă că-i minune. Şi să vezi cum dulce-i viaţa!”

Au mai stat, au pus la cale, s-au gândit, au chibzuit…
Pân’la urmă şi-au strâns mâna şi-n comun au hotărât
decât nică să nu facă, tot mai bine-o aventură,
iar răsplata, cine ştie, ori în bani, ori în natură.

Şi-ntr-o bună dimineaţă, iată, deci, că din fântână
o icoană crâşmăriţa scoate şi o ia în mână.
E-he-hei! şi lumea care-n trecere a observat,
de la o aşa minune s-a crucit şi-nspăimântat.
Ce să fie? ce să fie? Preotul mai bine ştie,
asta-i o icoană sfântă, nu o coadă de hârtie.
Dar şi crâşmăriţa sare: – Văleleu, şalele mele
m-au lăsat parcă de-odată şi parcă-am uitat de ele.
Ia minune, măi, măi, măi! Asta să vezi grozăvie,
te atingi cu mâna numai şi pe loc te reînvie.
S-a dus vestea şi-a ajuns tocmai cine ştie unde,
căci aşa e gura lumii, cine ştie-a o pătrunde.
Şi a început să vină toată lumea din mahală…
Cine ştie cu ce chin, cine ştie cu ce boală?
Năvălit-au şi străini cu probleme şi dureri,
să se-atingă de icoana, ce-au găsit-o-aicea ieri.
Toată ziua ţinea slujbă popa tare bucuros
că icoana aducea multă jertfă şi folos.
Şi crâşmarului-i creştea punga, devenind mai grasă.
(De la-atâta bănet strâns şi-a făcut o nouă casă!)
Cum n-ai da, dar multă lume mai trecea şi pe la dânsul,
că văzând de unde vin, te-apuca rîsul şi plânsul.
El însă-şi vedea de treabă, turnând ce-avea de turnat,
doar că la un preţ uşor, cum să zic, mai piperat.
Şi primarul, ştiut lucru, îşi strângea şi el comânt,
punând taxe indirecte când treceai pe-al lui pământ.
Oamenii, însă, veneau tot de-a valma pentru-a cere
din fântâna ceea-agheazmă, ca să aibă la durere.

Eu, fiind odată-n crâşmă şi prea poate nu-n zadar,
dar aud cum stă de vorbă cineva cu-acest crâşmar:
– „Oare chiar aşa ajută şi să fie-adevărat?”
– „Nu ştiu, dar la trei ştiu precis c’ le-a ajutat.”

O.K.
23 octombrie 2011


Asta e

Îmi stăruie în minte-o melodie
şi am s-o cânt când o să-i vină rândul,
însă mă laşi să îmi continui gândul
acum, să văd şi eu ce-o să mai fie.

Îmi urmăreşti silabele-n cuvinte,
dar ce-i mai jos nici tu, nici eu, nu ştim…
Şi de ţi-ar spune să zici din ce ţii minte,
că nu ştii despre ce, o să găsim.

Cum s-a mai zis, aştepţi un peşte
în undiţă să-ţi nimerească,
dar cine vrea să pescuiască,
precis şi altceva găseşte.

Deci, fă-te mai comod şi-ascultă.

Dacă-ţi place ori nu-ţi place,
bună, rea, puţină, multă… –
– asta e şi n-ai ce-i face.

O.K.
19 oct 2011


Îmi vine să-ţi spun

Îmi vine să-ţi spun că te-nţeleg perfect.
Dar parcă şi nu te ştiu deloc
când verbul îl alegi la imperfect
şi-un circumstanţial îl pui de loc.

În barul cela, imperativul
se întrecea la infinit
cu-un adjectiv, iar substantivul
se agăţa necontenit

de o parabulă-n culmea plăcerii
de-a fi aievea ascultată
la mijlocul nopţii-n mirajul serii
unei toamne colorate.

Scumpo, creşti! Voioasă-n toate,
răspândeşte-te în zori!
Fii iubită şi cântată
din pământ şi până-n nori!

O.K.
xviii.x.mmxi


Mersi

Mulţi îşi dau părerii frâu,
propriile strecurând păreri
despre ce-i mai jos de brâu,
despre ce-i mai sus de zări.

Despre ce vrei se vorbeşte,
despre orice se discută.

Doar o linişte-ţi şopteşte,

Stai aici. de vrei, şi-ascultă.

Nu pretind că vei găsi
tocmai ceea ce doreşti,
însă până-a părăsi,
stai un pic să te gândeşti.

Dacă nu femeia, cine
ar putea să-ţi cucerească
inima şi tot din tine
pentru-a face-o să iubească?

Dacă nu în doi o noapte,
atunci câte, nedormite,
cu săruturi moi şi şoapte
simţurilor amorţite

le va trebui trezire,
aprinzându-le cu foc?

Şi vorbeşti despre iubire,
dar iubirea nu-i un joc.

* * *

Şi, deci, după cum spuneam,
poate nu-i chiar ce-ţi doreşti,
dar şi eu îţi mulţumeam
cu mersiuri franţuzeşti.

O.K.
oct. 2011


Мечты

(Размышления)

Говорят, что мы в ответе
за тех кого мы приручили.
Не зря же сердцем всем любили
пусть даже это все в секрете.

И потому ли иногда
теряемся в воспоминаниях,
что думаем наверняка
о несбывшихся желаниях?

Остается, знаешь ты,
если прошлого не вернуть,
просто поменять мечты
и взойти на новый путь.

О.К.
03 окт. 2011


Toamnă

OK, e toamnă iar…
Degrabă ploi…
La vreme, nu la vreme…

Să fie iarăşi în zadar
Cuvinte moi
În versuri şi catrene?

Bine, ne-am abătut.
Constrângeri delicate
Parcă ne urmăresc.

Ai tu? Eu n-am ştiut
Nici chiar pe jumătate
Din ceea ce vorbesc.

Ne păcăleşte lumea cu ale ei nevoi…
Ne studiază felul de a fi.

Tu zi-mi ce vrei, dar mergi cu mine-n ploi
Şi-n veşnicia de-a iubi?

Îţi aduci aminte toamna ne-a lăsat în ploaie…
Unul lângă altul sub umbrelă ne ţineam.
Şi amândoi atunci credeam că ne îndrăgosteam,
Iar pe umbrelă continuau să curgă lungi şiroaie.

S-au copt fructele şi poama. Lumea iese la cules…
Îţi aduci aminte şi eu îmi amintesc…
Tu nu îndrăzneşti. Eu nu mă gândesc.
Mai departe ne grăbim cu pas mărunt şi des.

Sub o umbrelă te ţin de mână,
Tu, însă, vrei să te cuprind.
Buzele s-au copt, iar sânii
Mângâiere-aşteaptă-n rând.

Ne oprim din mers,
Ne găsim în gând,
Ne iubim în vers,
Ne dorim cântând.

Ne-aşteptăm încet,
Ne vorbim grăbit
Într-un nou cuplet
Timp nedefinit.

O. K.
02 octombrie 2011


Deci,

Şi cine ştie ce-o fi-n vedere având?
Şi cine ştie de spus ce-ar mai fi?
Dar renunţarea aşteptării
e tocmai acel punct pe i.

Aşa că discută cât se cuvine,
păstrând tăcerea, dacă ceva,
căci portocale şi clemantine
are-a-ţi aduce altcineva.

Şi nici nu ştiu,…
să te cred)?
Dar tu crede tot ce-ţi spun.
Poate n-am fost cel mai rău,
dar şi nici chiar cel mai bun.
Lasă, ştiu că îmi vei spune
că nu trebuie deranj,
dar, la fel, vei presupune,
portocale, deci, orange.

Şi, deci, laia şi bălaia le cunoaştem, aşadar,
şi la fel, deci, prin urmare, întrucât ce-a fost, a fost,
în parcare supărarea las-o fără remuşcare,
iar de o apucă ploaia, las-o fără adăpost.


Muşcatele mere

A fost ce-a fost,
dar nu mai este,
nici întâmplare, nici poveste,
nici dor, nici zbucium, nici durere,
şi nici plăcere,
doar tăcere-i.

În liniştea serii
eu îţi urez noapte bună
sub cerul cu stele şi lună.
Şi-n mirosul primăverii
să rîzi ca-n mirajul visării.

Şi, deci, îţi spuneam
că-n prostia necugetării pornirilor mele
ţi-am spus poate ce nu trebuia,
dar iartă-mă şi dă-le uitării
şi-aşa mai departe şi etcetera.

Şi-mi place cum parcă nu-nţelegi,
dar totul pricepi de la-nceput.
Şireată femeie, cum ştii să culegi
muşcatele mere de omul de lut!…


Doină

Parcă-am fi ca nişte oi fără păstor în turmă
şi în lumea asta mare am rămas cu cei din urmă.

Ne-am desprins, ne-am dat de-o parte, nu vroiam cu turma mare.
Ne-am uitat ce fac ceilalţi şi ne-am pus şi noi hotare.

Ne-am ales câte-un păstor turma noastră să o pască
şi-aşteptam noi generaţii mai degrabă să se nască

şi din mlaştina nevoii şi din hăul suferinţei,
cine-o fi, fiii, nepoţii, dar să iasă-n biruinţă,

să găsească o poiană, turma toată-aici să vie,
să trăiască-n pace şi belşug o veşnicie,

o poiană sufletească precum roua dimineţii,
ca o oază în pustiu şi-o copilărie-a vieţii,

ca un răsărit de soare după-o noapte-ntunecoasă,
ca femeia ce-o iubeşti, care e cea mai frumoasă,

ca o floare în grădină când afară-i primăvară,
ca un tot ce e frumosul de o frumuseţe rară!

Căci aşa trăiam pe vremuri şi în cronici este scris,
ce meleaguri pitoreşti!… erau parcă-un Paradis…

Cantemire, Cantemire, bine-ai scris dar le-ai dat nadă
şi-ai fugit când au venit pe Moldova să o vadă.

Un erou aveai să fii pentru ţară-n provenire,
dacă-aveai să-o aperi de duşmani, măi Cantemire.

Ţi-a fost teamă de pieire, ai fugit, te-ai dat la dos.
Ne-ai rămas în amintire doar un cărturar fricos.

Şi-a rămas Moldova noastră în nevoi şi-n suferinţă,
ne-am lipsit de demnitate, de mândrie şi credinţă.

Aşteptăm un alde Ştefan ca cel Mare să apară,
domnitor şi călăuză, iubitor de neam şi ţară.

Când privim doar peste garduri, noi nu facem mai nimic.
Cresc ceilalţi în bogăţie, tu rămâi sărac şi mic.

Reînvie libertatea şi credinţa să renască!
Creşti Moldovă-n fericire, fericirea mea să crească!

august 2006

Aberaţie

Fiindcă astăzi nu-i ca ieri
(plouă şi e posomorât),
ai vrea, scriindu-mi, să îmi ceri
să vin şi să-ţi ţin de urât?
Ţi-ar plăcea o ploaie să ne-ascundă
şi astăzi, de ne-am fi-ntâlnit?
Sau cu-o tăcere-mi vei răspunde,
fiind de-acord cu ce-am vorbit?
Sau visurile astea toate
sunt prea de tot şi-s fataliste
şi nu pot să încapă, poate,
în gândurile realiste?
De ce, atunci, un vis frumos
ne-nalţă-n patimi şi dorinţe,
când ştim că e periculos
şi ne creează suferinţe?

Să revenim, dară, din zbor
de sentimente palpitante.
şi pentru-a ne fi mai uşor, –
să crezi că-s versuri aberante.

2008


Două rânduri într-o strofă

Suntem ca două rânduri într-o strofă,
dar şi ca două strofe-ntr-un poem.
Litere – eu, iar tu la mate profă.
Şi cu privirea la-nceput ne mângâiem.
Vorba poetului, în spic ca două grâne.
Altfel vorbind, atât de-aproape.
Atât de curioasă tu, dar oare cine
ar fi putut de ochii tăi să scape?
Şi-acum mă uit la tine şi-mi dau seama
că dacă tu la mine mai priveşti,
sunt curios şi eu când firea mea mă cheamă,
să te iubesc aşa cum mă iubeşti.
Pe tablă scriu subiecte, predicate,
iar tu cu mâna mă atingi uşor.
Alături integrale, derivate,
parcă le scrii destul de-ntâmplător.
Şi-atingerii prea mare importanţă
nu-i dai sau nu prea vreai să-i dai
şi mai departe cu-o fină eleganţă
priveşti în sus şi dai din evantai.
Şi ne prefacem că nu a fost nimic,
ştiind că nu e doar o întâmplare
să pui o foaie într-un plic
şi s-o trimiţi în lumea mare.
Înseilăm aceeaşi strofă
şi un pat îl împărţim.
Două rânduri într-o strofă
ce nu ne mai despărţim.
Chiar de scrii necunoscute
în complicate ecuaţii,
vor rămâne şi pierdute
pentru-a le găsi şi alţii.
Dar acum priveşti spre mine
şi parcă puţin roşeşti
când cu degetele fine
mă atingi şi mă trezeşti.
Şi nu te mai ascunzi, iar eu spre tine
mă-ntorc şi nu mă mai ascund.
Îmi las instinctele ca de la sine
şi te sărut şi te iubesc profund.

2010


Erotic Doina

I.

Ţi-aş spune, parcă, ce-n ultima vreme
am mai făcut. Dar ce şi cum?
Când glasul tău o să mă cheme,
eu voi veni, să ştii, oricum.

Şi parcă-atâtea ţi-aş mai spune…
Dar parcă nici să-ncep de unde
nu ştiu. Şi las pe toate bune,
căci n-avem unde ne ascunde.

Aici suntem. Aici aproape.
Aici în inimă şi-n gând.
Aici alături. Mai departe
e doar plăcere fredonând.

Mi-a fost dor.
Ce să-ţi spun?
Tu o ştii.
Tu doar ştii că eu…
da,
te iubesc.
Te iubesc??? –
Ce mirare!
Prostii.
Ei, în fine, eu de asta-ţi vorbesc.

O fi ceva-ntre noi, vre-un fel de legătură?
Adică, ei, de ce ne-am mai vorbi?
Şi parcă nu-i întâmplător ce este în natură?
Şi oare-ntâmplătoare e plăcerea sărutu-ţi a-l sorbi?

II.

Ei bine, să revenim. Metamorfoze
mă roagă să le scriu în proză.
Şi bun, dar las să fie încă un pic de poezie!

Şi-apoi, de vrei, bodogănim…
Până mâine dimineaţă)
Şi-uite, nespălaţi pe faţă,
Dar vorbiim, iată, vorbim…

Ce-aţi vorbit, bre, toată noaptea?
Ce, chiar aşa şi v-aţi vorbit?
Nici vreo metaforă în şoapte?
Nici un sărut nestingherit?

Dar hai, ai şi găsit ce spune!
Desigur.
Cum să zic, inopinat.
Ceva, cum am mai spus, ne-adună
Şi tot ceva ne ţine depărtat.

III.

Dar altceva vroiam eu, dragă, a-ţi mai zice.
Şi tu mă iartă, că-ţi zic în felul meu,
dar n-aş prea vrea să fiu acel, ce viaţa să-ţi complice.
Şi prea aş vrea cu tine să ne iubim mereu.

E greu, ştiu, să le spui.
Aşa cuvinte…
Ce să vorbeşti?
Cum să răspunzi?
De-unde să ştii?
Dacă se poate, însă,-o rugăminte –
Mă ierţi, dacă ce-ţi spun îţi par prostii.

Dar dacă-i prostie –
o lume să ştie,
că toţi se greşesc
când se grăbesc.

Şi cu ce treabă
îţi spun în grabă
aceste cuvinte?

Să te alinte.

Cu şoapte line
Să te aline…

Şi-ţi spun că-al meu dor
Se duce în zbor…
aşa e, la tine.
Iar tu, dacă-i bine…

Sau, ce să mai „dacă”?
De-l vrei să tacă,
Zi-i vreo prostie
Şi n-o să-ţi mai scrie.
Dar prea o să-mi pară
amar şi povară.
Sau… cine ştie
ce-o să mai fie?

Multe de spus.
Acum, dar, ce este?
Acum e un vis
şi-o frumoasă poveste.
Acum te-nspăimânt.
Acum te trezesc.
Acuma îţi cânt
şi-acum te doresc…

A-a-a-a-a-a-a…

Te vreau o dată
şi încă o dată…
şi te vreau încă
un ics număr de ori.
Eşti minunată
ca niciodată,
iar clipe cu tine
sunt doar sărbători.

Te ascult, mă asculţi.
Te sărut, mă săruţi.
Şi vice-versa, la fel, savurăm.

Mă asculţi, te sărut,
Mă săruţi, te ascult.
Şi acum ne împreunăm.

Aud că-mi şopteşti
că mă iubeşti
şi sărutându-ne, continuăm.

IV.

Mă crezi? – mă întreb.
Mi-e greu a spune,
dar în zadar
de ţi-am vorbit,
fă-le să treacă
fără să sune
şi fără a zice
că ne-am iubit.

Mă uită, mă lasă
şi să nu-ţi pasă
de-acele vremuri
care au fost.
Dar dacă-ţi pare
vreo vorbă frumoasă,
vină şi spune-o
aşa, pe de rost.

Şi-apoi mă sărută şi mă cuprinde.
Şi spune-mi ce faci sau ce-ai mai făcut.
Te-oi asculta…
Şi-ţi aduci aminte?
Te las să continui, iar eu te sărut.

V.

Dar pentru măsura a nu o întrece
cu prea multă lirică şi poezie,
zic eu c-ar fi bine, aşa, să mai fie
şi o discuţie cu capul rece.

Din toată lumea asta mare
sunt eu exact, să-ţi scriu scrisori.

Priveşte la aşa prinsoare
când iese Luna dintre nori,
când un Luceafăr stă alături
şi-apoi te-apucă de citit.
Aşa să stai, să nu te saturi…
şi iată-ne, căci ne-am pornit.

Pe căi de vis în noaptea lungă
eu te conduc într-un pridvor.
Şi nu ştiu dacă-o să ne-ajungă
timp să ne iubim cu dor?

Şi oare chiar o fi posibil
să nu te-ating uşor pe buze?
Obraznic, – spune-vei, – teribil.
Iar eu continui fără scuze.

Şi-afară, dacă s-a-nnoptat,
te iau uşor, galant, de mână
şi te aduc cuminte-n pat,
şi te iubesc o săptămână.

Te-absorb cu ochii toată-toată.
Şi lacom-tandru te sorbesc.
Şi-acum aşa-i ca niciodată…
Şi te iubesc, şi te iubesc.

2009


Scrie ce doreşti

Când dispari fără să-mi spui, să ştii că mă îngrijorez.
Şi vreau să şterg acest mesaj.
Scriu, însă, mai departe,
chiar dacă în ultima vreme puţin exagerez.
Dar nu-i nimic întâmplător, privind din altă parte.

Cât taci, îmi pare că si tu îmi scrii cate-o scrisoare –
şi nu de genul celor scurte „ce fac?” sau „cum o duc?”, –
de astea, ce după lectură ce poate să măsoare
imensa bucurie nu ştii ce-ar fi, căci eşti năuc.

Adică-atâta aşteptare!.., dar mai vrei încă una.
Şi încă una dacă-ar fi, oricum n-ar fi-ndeajuns,
căci după ele când citeşti şi ziua e mai bună
şi sufletul de bunătate din ele e pătruns.

Observi că ei s-au domolit, dar vai, căci n-au prins minte
şi-o orişicare vorbă spusă-i ca nuca de perete.
Aşa că eu te rog frumos, în câteva cuvinte
mai spune-mi azi ce-ai mai făcut sau nişte mici secrete –

Cum ai făcut cumpărături, sau ce-ai mâncat la masă,
cum mergi pe stradă, de exemplu, un cântec fredonând,
ce s-a-ntâmplat în autobuz când te duceai acasă,
sau… scrie ce doreşti.
Aştept.
Deci,
pe curând)


Monolog

– Observ că nu-mi răspunzi şi-mi dau câte-o-ntrebare:
S-a întâmplat ceva şi cum îţi este oare?
Bolnavă eşti? sau ai răcit?
Sau gânduri iar te-au copleşit?
Dar de la ce?
De la cuvinte?
Probabil te-am obijduit,
te-am întristat, te-am supărat,
te-am speriat, dezamăgit? –
Nu te întreb.
Acuma eu pe gânduri am rămas.
Şi-acum spunându-ţi astea toate îmi pare că şi ţie-ţi las
din întrebări spre meditaţii,
pe lângă ce-ţi mai spun şi alţii.

Dar lasă.
Adică, ce sa laşi? – mi-ai zice –
ca timpul totul să explice
ce-a fost cândva într-un trecut,
când tu şi eu ne-am cunoscut,
când ne-am vorbit ce ne-am vorbit?…

Mă ierţi, atunci, cu ce-am greşit.

Acum, – să-mi spui, – acum, ce este?
Realitate sau poveste?
Sau doar o simpla întâmplare?

De ce taci? Spune, cum îţi pare?

Observi, te-ndemn iar să-mi răspunzi,
când tu-n tăcere te ascunzi
şi crezi că ce-or veni vor trece
şi-uitând tu vei rămâne rece.

Eu, însă, dacă nu-ţi vorbesc,
nu-nseamnă că nu mă gândesc.
şi de mă-ncui într-o tăcere,
mă-nchid în zbucium şi durere.

De ce? Şi singur nu ştiu, dar nu pot
de tine să-mi fie in cot.
Şi dacă te întreb ce faci,
de ce nu scrii si de ce taci,
atunci…

– „Ajunge! Taci! Lasă-mă-n pace!
De tine deja nu-mi mai place.
De mi-ai plăcut cândva…, nu ştiu.

– Să-mi zici.

Şi-oi înceta să-ţi scriu.


Şi…

Şi…

Îţi spuneam că am ceva să-ţi spun, dar nici nu ştiu de unde să încep.
Şi poate nici nu trebuie să-ţi spun ceva?
Să stăm alături şi atât…
Şi îmi citeşti din ochi şi gânduri.
Şi eu – din ceea ce pricep…
Şi stăm, şi contemplăm prezentul oricum, cu tine, şi oricât…

Beau un ceai.
Tu eşti aproape, chiar dacă departe eşti,
căci la mine te gândeşti
când îţi scriu, iar tu citeşti…

Dau rafale
de emoţii, de plăceri, de amintiri…
Aşadar, să nu te miri
că nu ne-am schimbat priviri.

Vor veni
acele vremuri când va fi precum doreşti –
Te invit sau mă pofteşti… )
Dar să nu-mi zici „Cine eşti?”

O.K.


Te-am îndrăgit?

Nu puteai să nu mă vezi,
Dacă eşti la fel ca mine.
Şi nu poţi să nu mă crezi,
când îţi spun că şi pe tine
te-am văzut chiar de departe,
iar aproape de-ai venit,
de plăcerea-am avut parte
a te şti.

(Te-am îndrăgit?)

Hm, de ce îţi scriu acuma
şi de ce aşa îţi zic?
Dacă vrei, ascultă numai,
însă nu crede nimic,
căci oricum, prin orice formă,
sau a-ţi spune, sau să tac,
nu pot găsi acea normă
ce-ar descrie cum te plac.
Dar să te mai văd o dată,
n-ar mai fi ca la-nceput.
De-am fi singuri, dragă fată,
mi-aş dori să te sărut.

Ştiu, din toate cele spuse
s-or ivi multe-ntrebări,
cum procesele induse
au ajuns pe-aşa cărări.
Şi mai ştiu că-n formă scrisă
sună totul mai profund,
dar când inima-i deschisă
şi nu am ce să ascund,
ce mi-ar spune?
ce mi-ar zice? –
„Uite-un om nebun şi prost”?
Nu le-am cerut să-mi explice
într-al lor caz cum a fost.

Aşadar, rămasem unde?…
Ah, da…, la acel sărut,
unde-o lume ar pătrunde,
un nou creând început.

Câtă neîndemânare
în oricare întâlnire,
însă câtă încântare…,
că mă scoţi încet din fire.
Şi doar poate-o săptămână
m-ar lipsi de interes
(dacă am fi împreună)?
Dintr-o zi… n-am înţeles.
Nu ştiu.
Sau mai bine-mi spui
fără nici o remuşcare
„Nu-mi mai scrie, căci n-ai cui”.
Şi-oi scăpa de frământare.

Prilej pentru-ntrevedere
din noi nimeni n-a lăsat
şi-nadins, cu-ascunsă vrere,
parcă nimic n-am uitat.

Nu-i zi să nu-mi amintesc,
însă, de acele zile
şi la tine-obişnuiesc
să mă ducă gândurile.

Eşti aievea sau eşti vis,
acum cine poate spune?
Doar răspunsul nepromis
ar putea să ne adune.
Căci tăcerea nu-i tăcere, –
undă-i fără reflectare.
Şi-i durere? sau plăcere
din această aşteptare?

Nici nu ştiu în ce măsură
te-am surprins, vorbind acum.
Şi cu dragoste sau ură,…
Cum ne-om întâlni pe drum?

* * *

Iar de vrei să nu-mi mai scrii
e dreptul tău, fără-ndoială.
Să te comporţi însă, tu ştii,
fără regrete sau sfială.
Ce să-ţi mai spun? Gândul la tine
mă duce-adeseori oricum.
Dar nu-ti cer s’ai şi pentru mine
aceleaşi gânduri, nicidecum.

Iar de va fi să ne-ntâlnim,
cu bucurie sau tristeţe,
pe drum aş vrea să ne dorim
doar complimente şi bineţe.

2008


Un prost frumos

Mergeam fără să ştiu de tine
şi uite că ne-am întâlnit.
M-ai îndrăgit, cred, şi pe mine,
dar să vorbeşti n-ai îndrăznit.

Prea mare-i teama de-a fi sinceri.
Prea ne e frică de-un refuz,
căci ne-am simţi, oricum, altminteri
şi-am deveni proşti şi confuzi.

De asta, deci, ne este frică?
Vai, ce deşarte rătăciri!
Ne temem de-a fi noi, adică,
şi de fireştile simţiri.

Părea-voi poate-un pic ciudat
şi tot ce-aş spunea-ar fi pe dos,
dar când mă simt înamorat,
sunt prost, dar straşnic de frumos.

2008


Explozie de cuvinte

Întotdeauna ne presează timpul…
Să mai spunem ceva, nu avem timp. Am vrea, parcă, să cucerim Olimpul, dar ne şi lepădăm de astea-n schimb.
„Acestea de aproape mai aşteaptă, las’că nu ard” – ne spunem noi în gând. Vrem să vedem o lume mai deşteaptă… Şi-aşa-i! Că pentru asta nu ai când.

Dar sunt aici şi-ncă aştept să vină iubita mea, cu chipu-i luminat şi să aducă-n casă iubire şi lumină, să-mi lase gândul mai înseninat.

Te-aştept, iubito, şi-mi pare bine
că vii la mine cât mai curând.
Când ştiu că nimeni nu e ca tine,
îmi vine să râd, să plâng şi să cânt.

Continui.
De ce Olimpul cela cerem, – când ai aproape tot ce vrei acum?
Şi totuşi o privire să-mi dai, barem, iar de mă vei vedea, să mă opreşti în drum. Iar dacă vezi că n-ai cu mine treabă, atunci dă-mi pace, că ţi-oi da şi două. Chiar nu mă vezi că sunt atunci în grabă şi nu pot timpul să-l împart în două?
Păi, voi dacă n-aveţi ce face… Orice aş spune-ar fi prea dur. Aşa că, mai lăsaţi-mă în pace, ca să nu zic „Pupaţi-mă-n …”

Iar dacă tare vreţi, puteţi chiar într-o parte
de mine să vă daţi. Şi eu atunci voi spune
că „Ce-ai să-i faci? Vom merge mai departe.
Dar crede-mă, aştept şi eu vremuri mai bune.”

Băi, eu vorbit-am cu oameni şi mai ceva ca mine şi învăţam şi eu din ceea ce-mi spuneau. Şi tu te uiţi, şi-asculţi, şi încă-ţi pare bine, alt pdv să vezi din lumea ce veneau.
O, dragii mei, de-aţi şti chiar că şi mie mi-au dat să le răspund „De unde m-am luat?” Zâmbeam atunci…))) Lăsând răspuns să fie, că veşnicia s-a născut la sat.

Bre, n-am spus asta eu. Au spus-o mai ’nainte. Eu doar de ea aşa,… mi-am amintit. Dar răscoleam, să le răspund, în minte şi nu mai ştiu ceva dacă-a venit. Dar am vorbit, desigur, în continuare şi-acea-ntrebare era, desigur, de prisos. Am stat din drum, dându-ne salutare şi chiar ne-am sărutat, dacă eram pe jos.

Mda… una este când mergi cu maşina, iar când mergi pe jos, cu totu-i alta.) Ori mai torni oleacă de benzină, ori călcâiele porneşti să-ţi salte.

Ştii, uneori chiar dur sunt în cuvinte. Adică, poate prea murdar vorbesc. Şi parcă frige-s-ar, ca de fierbinte… când mă aud sau când mă întâlnesc.
Dar mai dăi-i-n chingamesei
şi să plece la culcare!
Lasă, că vorbe alese
spunem data viitoare.

Ştii, dacă le spui prea cu frumosul, atunci şi asta nu-i chiar binişor, căci lor le place să întoarcă dosul şi să te mai bârfească-n felul lor. Că iată el aşa-i… şi-aşa tot mai departe… Şi se feresc în lături să mai spună ceva. Şi versuri când scriam… dar, pe de-o parte, hai să nu mai vorbim de ce a fost cândva! Şi chiar dacă-am fost drept, eu mi-am cerut iertare. Nu prea vroiam să-ncep filosofie. Le-am zis „Şi voi s-aveţi de la Acel Mai Mare, iar dacă vreţi aşa, lăsaţi aşa să fie!”

Așa iese c-o irit, dacă vreau cu binişorul… Şi îţi spun aşa cum este, fără să exagerez. Şi să-mi bat în altă parte, eu am înţeles, piciorul, căci fiind aşa aproape, o irit şi o-nnervez. Mda… aşa prostesc îţi pare ce îţi spun din astea toate, dar şi eu tare prosteşte m-am simţit în felul meu.
Şi să se simţească altfel, cine vrea şi cine poate, şi să spună ce va vrea, dacă-ar şti ce-am trăit eu.

2009


Dacă vorbesc aiurea…

Ştii, la ale mele scrisori să nu le dai răspuns,
dacă vorbesc aiurea şi-am întrecut măsura,
dar ce e din firesc, nu trebuie ascuns.
Şi-a scrie lasă mâna ce mai vorbeşte gura.
Dar… nu ştiu ce ţi-aş spune,
căci alegând cuvinte,
oricum n-ar fi în stare sa poată spune tot.
Mai lasă atunci muzica să sune şi să cânte,
să umple golul vremii, căci eu, mă ierţi, nu pot.

Şireată eşti, mi-ai zis-o, şi cum dar sa te cred
atunci când îmi vorbeşti, atunci când îmi zâmbeşti?
Dar alt drum când aleg şi-atunci pe el purced,
tu, totuşi, viu zâmbeşte şi fii aşa cum eşti!

Să nu te-ascunzi de sine,
oricât chiar de departe
ai fi in lumea asta
de mine sau de ei.
În liniştea tăcerii cu tine voi împarte
un zâmbet plin de pace.
Desigur, dacă vrei.

Şi-acum mai trage aer şi lasă-l tot afară.
Zâmbeşte, că-ţi stă bine), –
o ştii şi ţi-o mai spun.

Ce-i fără importanţă, cândva o să dispară,
iar ce îşi are rostul, de-a pururi va fi bun.

2008


Bate la uşa cuiva…

Bate la uşa cuiva să-ţi deschidă
şi-apoi vezi câţi vor spune să intri la ei?
Câţi prezenţa atunci ţi-or crede perfidă,
chiar de mergi din plăcere şi fără temei?

Dar când vei bate pentru-a doua oară,
să-mi spui şi mie, ce ţi-au răspuns?
„Ce-aştepţi şi vrei de la ei”, – bunăoară,
vor să te-ntrebe, – „ce ţii ascuns?”

Căci după zile trecute în ani
de lungă tăcere şi îndepărtare,
cine-s prieteni şi cine-s duşmani
a explica te încumeţi tu, oare?

2008


Iarăşi

Iarăşi o tristeţe dulce
de la ce mă înconjoară.
Iarăşi vara-ncet se duce
şi-ncet toamna se strecoară.

Iar m-aş duce, însă unde,
când plecat tu eşti de-acasă?
Iarăşi cauţi a te-ascunde
în nevoi ce nu te lasă.

Iarăşi la a mea-ntrebare
un răspuns nu vrei să-l dai.
Iarăşi, din ce faci, îmi pare
că te duci, dar parcă stai…

Parcă vii, dar cine ştie
să îmi spună unde eşti?
Sau chiar astă poezie
poţi măcar s-o desluşeşti
dacă mă-ntreb: de ce eu
te întreb clar, însă tu
iarăşi taci şi găseşti greu
să spui simplu „da” sau „nu”?

2008


De ce?

Privesc la tine şi nu-mi vine a crede –
la fel eşti frumoasă şi-oricine te vede
ar mai vrea să te vadă. Eu, însă, nu ştiu
de ce îţi spun astea şi de ce îţi scriu.
Citi-vei în glumă şi acest mesaj,
zicându-ţi în gând, poate, că găsesc curaj
să-ţi spun despre ce alţii nu îndrăznesc.
Şi iată-ntrebarea: „oare ce doresc?”
Să ştii, departe de mine acum este gândul,
vers folosind să te-îmbăt cu cuvântul,
căci complimente are cine îţi zice,
fără-al ruga mai apoi să-ţi explice
de ce îi eşti dragă, de ce te priveşte,
de ce-i pari frumoasă, de ce te iubeşte…
Şi eu? De ce încă la tine privesc?
Nu ştiu de ce… mă mai gândesc.august 2008


Comment

Orice ar fi, dar dacă-ţi vine
din inimă, trecut prin gand, –
urechea vor pleca la tine,
s-auda ce le-ai spus plângand.
Şi-or vrea să-ţi vadă fantezia –
unde îi duce? sub ce nori?
Ce lor le pasă, poezia?
Vers alb sau rimă în culori?

[Lăsaţi un comentariu] scrie.
Ce scriu, însă, nu comentez.
Deşi, la cele spuse ţie,
observi, şi eu m-aliniez.
Te-or înţelege cum or vrea
şi tu, cum vrei, mă înţelege.
Dar uite un concept sadea:
ce ai sădit – vei şi culege.

Cum ştii că eşti, aşa prosperă!
Şi cele bune îţi doresc.

Am stat o clipă efemeră
şi-am cugetat.

Îţi multumesc.


Taifun

Mă miram ce mă apasă, dar ca bechi atunci uitasem
după bere consumată să mă dau în dosul casei.
Ochi şi-urechi făcusem mari să cuprind tot ce aud.

Cum de nu-mi trecu prin minte să mă duc iarba s-o ud?

Sau mai bine-ar fi să zic cum spuneau copiii mici
(că-mi plăcuse-atunci sintagma), „să fac ploaie la furnici”.
Ce taifun! Ce inundaţii pentru muşuroiul mic!
Pentru mine ce plăcere.., că mă uşurez un pic!)

Peste câteva minute iar m-apasă.
Ce să spun?
M-am dus să mai fac în iarbă altă ploaie, alt taifun.

Păi, aşa-i sub presiune şi să vezi câtă plăcere
când precipitaţii cad dintr-o bere… şi-ncă-o bere… 🙂

noiembrie 2007


Este greu să stai întruna în poziţie de „drepţi”

Este greu să stai întruna în poziţie de „drepţi”.
Vezi ce-ţi spun ai tăi, sau alţii, şi-ntr-acolo te îndrepţi.
Şi gândirea,.. care-ţi pare că este numai a ta,
e, de fapt, model de viaţă luat de l-altcineva.

„Nu-s destul al vostru”, iată voi, deci, ce-mi ascundeţi.
„Nu-s de partea voastră dragă”, iată la ce vă gândiţi.
„Vi-s străin”, iată cuvântul, care nu-ndrăzniţi să-l spuneţi
şi de mine, cât se poate, încercaţi să vă feriţi.

E banal să dai cu sila, am văzut scris într-o carte.
Ce să fac şi cum să fiu, ce-mi rămâne de ales?

Să mă fac că n-am văzut, să mă ţin cât mai departe,
mai puţin la uşa voastră să vă bat, am înţeles.

2007


Trebuie să vezi tot, ca să spui

Trebuie să vezi tot, ca să spui.
Trebuie să auzi tot, ca să spui.
Trebuie să înţelegi tot, ca să spui
ce nu ne leagă.

Trebuie să ştii tot, ca să zici
cine sunt mari, cine sunt mici.
Dpdv-ul al ce? – să-mi zici.
Şi să-nţelegi tu mai apoi
ce-acum ne leagă.

Îţi pare bine că-n treaba lui
e cel mai bun. Şi ai să-i spui –
cum este el, un altul nu-i

şi că îţi place tot ce vezi,
iar de-nţelege ce visezi,
o dragoste cuprinde, crezi,
o lume-ntreagă.

2008


Întrebări

19 august 2007, ora 5:57

Oare ce făceam eu pe vremea asta anul trecut?

Pe lângă ceea ce nemijlocit făceam (poate dormeam, poate eram treaz deja, poate atâtea şi atâtea…), cel puţin continuam să exist, să trăiesc, mai continuam să mă învârtesc în jurul Soarelui, odată cu Pământul, poate ca peste un an să nu ştiu ce să răspund la această întrebare?..

Şi oare această întrebare nu vine de la mine? Tot eu aş fi acela să pot să-i dau răspuns. Adică, dacă-mi place ce-am zis, te-ntreb pe tine: când scrii pentru a spune, ce trebuie ascuns? Ce-mi vei lăsa să aflu din ceea ce vei spune? Şi voi fi oare-n stare să pot s-o desluşesc? Şi tot eu: cred că da. Voi încerca, pe bune, să-ascult ce-i printre rânduri şi să le tălmăcesc. Şi pentru cine vrei să fie-această carte? Căci cei ce vin din urmă, îi ştii ce drumuri bat. Iar cei ce-s înainte, de ea, însă, n-au parte. Câţi vei găsi s-asculte, privind în lung şi-n lat?
Observi că de nevoie ei şi-au făcut prezenţa, sau…, treaba lor. Dar ce-o să le arăţi? Să fie-adusă vorba de spirit, de esenţă, când burta li-i cântarul sublimei judecăţi?

Şi vezi printre „ai tăi” pe cel ce nu te place, iar printre cei ce-s „alţii”, unul de-al tău găseşti. Acesta strigă-n gând, pe când în glas el tace. Se face-ascultător la ceea ce vorbeşti.

Mă laşi, dar, să mai tac şi fă-mi, te rog, plăcerea, dar câteva-ntrebări mai am pentru-nceput. De ce aştepţi o vorbă, când singur ţii tăcerea şi nu începi să-mi zici, când simplu-ai fi putut?
Eşti sigur că sunt eu, acel ce poate pune sau cel ce vreai să-ţi pună câteva întrebări?
Voi încerca răbdare la ce urmează-a-mi spune, căci lapte n-o să fie pe-acele lungi cărări.
Şi pentru-această formă, te rog să-mi dai iertare, căci să-ţi rostesc ce-am scris, nu cred că aş putea fără să-mi curgă lacrimi. Mă ştii. Şi dă-mi crezare. Aştept să şi mai râdem, atunci când ne-om vedea.


Te iubesc, femeie

Te iubesc, femeie,
ori de câte ori
îmi găseşti o cheie
să mă urc la nori.

Te iubesc, femeie,
sufletu-ţi curat
îmi găseşte-o cheie
să fiu împăcat.

Mă găseşti întruna,
ce-i al tău, e-al meu.
Eşti tu una Luna,
Soarele sunt eu.

Alta eşti, eu – altul,
însă într-un vers;
Cerul şi Pământul
într-un Univers.

august 2006


Hotel

Între noi apar mulţimi de situaţii
în care după ele gândim divers şi mult,
dar şi mai după, noi cerem explicaţii
şi-am vrea să ni se spună „aşa e, te ascult…”

* * *

Mă iartă pentru ceea ce tu vroiai, dar eu
nici încercam atunci să te ating destul.
Acum te vreau şi creşte dorul meu,
căci zile-ntregi de-aş face-o, oricum n-aş fi sătul.

Şi când mă laşi să-ţi mângâi ai tăi sâni cu privirea,
mă laşi, de fapt, în ei să mă cufund.
Şi-aştepţi întreg să mă cufund în tine,
dar eu nu ştiu de vreau să te pătrund.

Şi orice-ar fi, dar mă gândesc la tine
şi cred că-n lipsa mea tu te gândeşti la fel.
Tu scene kama-sutra imaginezi cu mine…
alături, unu-n altul şi noaptea-ntr-un hotel…

martie 2008


Amintire

Cred că nu degeaba scriu toate acestea, dar măcar o amintire va fi, sper, una frumoasă.

Frumuseţea, deci, e la sine acasă.

Şi Frumosul aici împărăţeşte.

Desigur, nu e toată aleasă,
dar deja cum se primeşte.

Multe de spus, desigur, bunăoară
atunci când te-ntristezi inopinat…
şi cine ştie unde gându-ţi zboară
când versuri la balcon scrii pe-nserat?

Perpetuă în tâlcuri şi-n simboluri
pleiade de idei,
ademenindu-te în stoluri
ca floarea cea de tei.

Aidoma ţie se desfăşoară
această relaţie coerentă
din gânduri ce vin şi-apoi zboară
spre-o rimă indecentă.

Dar nu e pe rimă şi nu e pe vers,
fiindcă frumosul mai e şi urât,
privit a lehamite,
ori din mers,
ori dacă nu este descoperit.

O.K.
25 mai 2011


Săruturi moi, cireşe coapte

Aştepti ca cineva să-ţi zică.
Şi, uite, alţii te întreabă.

Şi dacă nu eşti tare-n grabă –
dacă-i moşneag, ori dacă-i babă,
nu prea te dai la ei cu treabă.

Dar de-i vreo fată frumuşică,
şi inima ţi se ridică,
şi dispoziţia îţi zboară,
şi gust de vorbă parcă ai,
şi ştii că ai ceva să dai…

E-he, pe-atunci nici nu ştiai
ce o să fie-n luna mai…
Iar tu mă aşteptai spre seară
şi-apoi încet mă sărutai.

Iar buzele-mi te atingeau
cu-o şoaptă caldă la ureche…
Cădeau spre sâni, poveste veche.
Şi unde?!
La aşa pereche
puteai să stai să nu te-mbete,
şi care intrigant ziceau,
aceşti doi sâni „mai vreau, mai vreau!” ?

Ia, ce nebuni pe-atunci eram…
Puteam să stăm şi-ntreaga noapte,
vorbindu-ne încet, în şoapte…

Săruturi moi – cireşe coapte,
care le vreai şi mai departe…
Le culegeam, le savuram,
până la somn târziu mergeam.

O.K.
2009


Printre altele

Mă întâlnesc cu un vecin şi-mi spune „Meritaţi,
meritaţi să mă salut cu dumneavoastră”.

Şi-atunci mă laşi fără cuvinte. Şi ce să zic?
Sunt onorat.
Şi-n gândul meu: nu chiar sunt eu acel
de lăudat,
dar fără de aceasta, îmi dai angajament
să îmi asum pe viitor sa nu fiu indecent,
să nu întrec măsura, să nu dezamăgesc
care cumva părerea de un comportament
ce nu se-nscrie-n norme bune şi careva limite
şi tot aşa şi mai departe…

Cuvintele-mi grăbite
au reuşit doar să-i pronunţe
în graiul franţuzesc
poate un prea banal, dar sincer, mulţumesc.

Şi-apoi ne-am căutat de drum.
El a rămas.
Iar eu m-am dus după părinte
cu o, sper eu, nobilă rugăminte,
să vină casa să sfinţească.

Şi mulţumesc. A acceptat.
Mă rog, a zis că e la slujbă,
aşa că mult de discutat.
Şi mulţumesc, şi nu îmi pasă
ce se aude; dar mă lasă
să-I mulţumesc şi lui Hristos
şi să ne fie de folos.
Acum, când încă se mai spune,
îmi permiteţi, pe bune,
să zic, deşi puţin întârziat,
dar sincer,

Hristos a înviat!

O pauză de 10 minute.

Şi-apoi revino, acum du-te.

Serveşte-un ceai,
o cafea,
o ţigară,
ce încă mai vrei, nu contează,
deseară,
când o să intri pe internet
pe chatul la radio3net,
voi fi şi eu, să văd ce se spune,
pe cine discuţia o să adune,
ce se vorbeşte, ce se ascultă.

Lume-i puţină.
Lume e multă…

Iar dacă te-ntreabă de unde-ai aflat?
cum vrei, poţi să le spui că eu ţi-am dat.

Şi…
poate n-am acest drept,
dar plăcere îmi face
să fac reclamă
la ce îmi place.

Şi…
poate nu-i rima ce te-nteresează,
dar toată vrabia visai malează.

Poate nu-i ceea ce-ai aşteptat,
Dar fii atent/ă, te-am anunţat
despre posibile deziluzii.
Aşa că acum, trage concluzii
şi te întreabă dacă mai face,
dacă mai merită,
dacă sunt demn,
şi-uite acuma în spirit solemn,
dacă repeţi ce-ai spus la-nceput,
(deşi e firesc că te-ai pierdut
în gânduri răzleţe şi suspicioase…
principalul că ele-s frumoase

şi cum nu le-ai da,
şi cum nu le-ai spune,

oricum le-ai întoarce
şi-oricum le-ai supune,)

îţi mulţumesc că până acum în linişte m-ai ascultat.

Iar dacă ai ceva de spus, mai jos e loc de comentat.

.

.

.

Ce să vă zic?
Ce să-ţi mai spun?

Nu cred că sunt acel ce căutaţi,
Aşa că gânduri de-astea vă rog să le lăsaţi,
în sens că nu sunt eu acel poet
ce te-ar mişca adânc, profund…

iar dacă da, nu mă ascund.

Sunt onorat şi-ţi mulţumesc.
Pe undeva pe-aici
îţi las şi mailul, intuiesc,
că vei dori, eventual,
să stăm de vorbă virtual.

Iar dacă numai timpul scump
degeaba ţi l-ai cheltuit,
mă rog, se mai întâmplă.
Să mă ierţi când am greşit.

O.K.
22 mai 2011


Poezia, de ziua ei

 

Poezia îşi serbează astăzi ziua mondială.

Îţi închipui? păi, reiese că atâtea poezii
se alintă în cuvinte în această zi specială
şi-şi urează reciproc să le scrii şi să le ştii.

Orişicând şi-n orice limbă orice vers scris vreodată,
orişicât de alb ar fi, sau oricât de colorat,
îşi ia haina de paradă, recitarea delicată,
şi răsună-n declamarea-i vrednică de admirat.

Poezie, poezie… fii, deci, scrisă şi cântată,
creşti în forme diferite şi prosperi în conţinut!
Fii citită, ascultată, învăţată, lăudată,
şi uimeşte-mă frumos, aşa cum te-am cunoscut!

 

O. K.
21 martie 2011

 

 


Povestea oilor negre

Demult vroiam să povestesc ce-am auzit şi eu odată,
o întâmplare, care, se zice, a fost adevărată.
Doar că prin praful vremii aceasta s-a-nvechit
şi-n veacuri tehnologizate pare a fi un simplu mit.

Se zice că era un om, care, cu mâinile-amândouă
oameni a omorât… tocmai nouăzeci şi nouă.
Un ucigaş fără de margini, un hoţ şi-un răufăcător,
care băgase, vrei nu vrei, o spaimă groaznică-n popor.
Se temea de el tot satul, dar şi el de la o vreme
a-nceput să se frământe, că, “dacă pleacă devreme
partea cealaltă, atunci, din el ce o sa rămână?”
Şi s-a dus la un călugăr, să-ngrijească de-a lui stână.
L-a găsit într-o pădure, având numai nişte oi,
depărtat de toată lumea şi de ale ei nevoi.
Multă vreme de atunci, singur, şi el, s-a retras
să-şi trăiască-n linişte zilele ce i-au rămas.
După ce a ascultat toate câte le făcuse,
câte vieţi nevinovate de-a lui mână-au fost răpuse,
toate nouăzeci şi nouă, toate sufletu-apăsându-i,
mohorât, acest călugăr i-a vorbit şi el, la rându-i.
“Omule, dacă-ai venit până-aici după iertare
şi în agonie cauţi sufletului alinare,
dacă vrei să-arunci păcatul care nu te lasă-n pace,
paşte-mi negrele oiţe până albe s-or preface.”

Şi-apoi a trecut o zi…, două, trei, o săptămână…
Negre oile erau, toată turma de la stână.
Au trecut un an şi doi, trei, sau câţi?, dar nici o oaie,
câte le avea în turmă, nu s-a prefăcut bălaie.
Într-o zi, de dimineaţă, pe când turma îşi păştea
în poiană, auzi glas de om, care-şi bătea
calul cu biciuşca, pentru a ajunge-n grabă
prin pădure, pe de-a dreptul, în alt sat, “că are treabă”.
“Ia, mai stai, ia, povesteşte! Unde tare te grăbeşti?
N-am văzut de câţiva ani, crede-mă, ochi omeneşti.”
“Uite, merg tocmai acolo. La biserica din sat
azi doi tineri din iubire se pornesc la cununat.
Să le stric vreau cununia şi iubirea, să-mi bat joc…”
…Ăst cu oile,-auzind, n-a stat mult pe gânduri. Poc!
I-a tras una, i-a tras două şi cam după vreo minută
Îl ucise şi pe ăsta, împlinind cu el o sută.

Chinuit de oboseală, turma s-a întors să-şi pască.
Dar când trase o privire, n-a putut s-o recunoască.
Nu înţelegea nimic, inima-ncepu a-i bate.
Oile păşteau cuminţi în poiană, albe toate.

O. K.
2 ianuarie 2011


clipe

ploua iarasi

afara si

chiar daca-n alta parte ninge

tu fa ce iti place ride sau plange.

afara e soare.

pentru plimbare

timpul e tocmai potrivit.

dar ce e timpul in leganarea

unui veac sau infinit?

cat e o clipa care dureaza

o clipa intr-un univers

de clipe ce savureaza

clipa si al ei mers?

fireste zambesc cum timpul zambeste

si plang poate cum din streasina pica

in dependenta de ce-mi nimereste

si ce imi vine vasazica.

O. K.
5 decembrie 2010