Tag Archives: amintire

Amintire

Mi-ai spus ce ai vrut tu să-mi spui…
şi nu mi-ai spus ce nu ai vrut.
Şi totuşi cred că nimănui
nu i-ai făcut ce mi-ai făcut.

Ca nimeni tu m-ai tulburat,
dar şi ca nimeni niciodată
tu m-ai atras şi încântat…
Sau poate asta deocamdată?

Dar în asemenea condiţii,
cand amândoi ne completăm
cu grijă, dar şi cu ambiţii,
cum să ne mai manifestăm?
Cum să-ţi răspund să nu te doară,
cum să-ţi şoptesc să nu te-alint,
cum să te mângâi, bunăoară,
sa n-ai acel presimţământ
că nu ţi-am spus suficient
şi că nu-i totul definit,
cum să-ţi vorbesc mai conştient
să ai un gust mai împlinit?

Dar stai, mai stai… Desigur, toate
nu se vorbesc, nu se şoptesc,
nu se discută… şi ştii, poate
aşa-i mai bine şi-i firesc?

Şi să mă crezi, dar n-am habar
cum să-ţi vorbesc la încheiere.
Un lucru, însă, este clar,
că-i greu să-mi iau la revedere.

Şi totuşi, dacă pleci, să ai
un vânt prielnic la pornire
şi bucuroşi mai bine hai
să fim de-o nouă întâlnire.

Nu-i timp să te mai ţin de mână,
nu-i timp nici să te mai cuprind,
Te pup așa, ca să-ţi rămână
o amintire. Pe curând!

Anunțuri

Amintire

Cred că nu degeaba scriu toate acestea, dar măcar o amintire va fi, sper, una frumoasă.

Frumuseţea, deci, e la sine acasă.

Şi Frumosul aici împărăţeşte.

Desigur, nu e toată aleasă,
dar deja cum se primeşte.

Multe de spus, desigur, bunăoară
atunci când te-ntristezi inopinat…
şi cine ştie unde gându-ţi zboară
când versuri la balcon scrii pe-nserat?

Perpetuă în tâlcuri şi-n simboluri
pleiade de idei,
ademenindu-te în stoluri
ca floarea cea de tei.

Aidoma ţie se desfăşoară
această relaţie coerentă
din gânduri ce vin şi-apoi zboară
spre-o rimă indecentă.

Dar nu e pe rimă şi nu e pe vers,
fiindcă frumosul mai e şi urât,
privit a lehamite,
ori din mers,
ori dacă nu este descoperit.

O.K.
25 mai 2011


Vărsat-am lacrimi de-amintire…

Vărsat-am lacrimi de-amintire în halbele noastre de bere
Şi savuram atunci plăcere din a trecutului durere.
Iar rima de nu-mi iese-acum, o las în voia ta s-o-nchegi.
Eşti tu, acel ce mă ascultă şi tu, acel ce mă-nţelegi.

La gura ta cea vorbitoare-ntotdeauna-o să găseşti
Urechea mea ascultătoare,-aşa că, zii, ca să-i prieşti.
Citeşte-mi basmul cel ce alţii n-o să-l asculte binevol,
Fiindcă la ce-i scris acolo ei cale-ntoarsă fac şi-ocol.

Fiindcă poate-i prea romantic pentru ce sunt ei realişti,
Deşi, nu noi suntem de vină. Cu versuri pe ei n-o să-i mişti.
Mă înconjoară multă lume, dar eu pe tine te aleg
Să-ţi mai vorbesc, să mai ascult…
Îţi mulţumesc.

Kliuşin Oleg