Tag Archives: cuvinte

Cuvinte care dor

mi-e și rușine, înțelegi,
să te mai văd în față
deja și dacă treci pe-acolo
anunță-mă, te rog, din timp
să-ți ies din cale
să nu-ți văd ochii
care au văzut alți ochi,
să nu-ți strâng mâinile
care au strâns alte mâini,
să nu-ți ascult vorba
care a vorbit altcuiva,

să nu mă mai neliniștesc,
constrâns de circumstanțe,
de care tu, cu siguranță,
nici că pricepi ce tot vorbesc

și să nu treci, să nu-ndrăznesc
să-ți spun ceva ce tu, prea poate,
n-ai auzit nici jumătate,
din câte eu îmi amintesc…

iar dacă eu puține știu,
tu să nu treci, să nu-mi spui multe,
găsește altul să te-asculte
ori mai devreme, ori târziu.

mă doare, întelegi, mă doare
și necuvântul tău și-al tău cuvânt
și dacă un deznodământ
e iminent… iar întâmplarea
unei bună ziua ce ne-am dat odată
a fost că eu m-am bucurat,
acum sunt doar îndurerat
de situația creată.

și nici cuvinte nu găsesc,
și parcă nici nu le mai vrem,
nici tu, nici eu, într-un tandem
raportual prietenesc.

mă înțelegi? mă îndoiesc…
nici eu nu te-nțeleg și-mi pare
că îți vorbesc doar și te doare
de mine când îți amintesc.

sau te agiți? e și firesc.
îți bate inima? prea poate.
de ce? eu nu te mai doresc.
și cât de multă claritate
să-i însușesc acestui verb?
vei spune că deja-s acerb?
vei spune că deja-s falit?
vei spune c-am înnebunit
și te-ai legat cu un smintit?
tu știi cât eu am suferit?

dar liniște când și tăcere
am vrut, tu ce-ai stârnit?
că mai exiști mi-ai amintit,
iar eu, te uită,-un nesimțit,
în loc să mă întorc spre tine,
în loc să fiu de tine-avid,
îți spun, de fapt, că mi-e rușine
și-n față poarta îți închid?

dar mă sfiesc de neputința
de-ați arăta ceva mai bun.
și am să-ti port recunoștință,
dacă-nțelegi ce-acum îți spun.

și imposibilul aspect
al prezentării de rigoare
m-ar ilustra cu un respect
diminuat și-atunci mă doare
să te mai văd, nu, să mă vezi
în halul ăsta lamentabil,
când mai degrabă prezentabil
aș vrea să mă arăt, nu crezi?

nu-mi spune, nu, că-ți e totuna,
și nu-ncerca să mă convingi,
deși, cu doar o vorba numai,
admit, tu poți să mă atingi.

dar mi-am luat armuri alese
și i-am pus inimii zăvor,
ca de acum să nu-mi mai pese
de cuvinte care dor.


Caleidoscop

(8-7, 10-9)

Un caleidoscop de gânduri,
un buchet de slove-flori,
minuni ce se mişcă-n crânguri
de la care-ţi trec fiori.

Galaxii şi constelaţii
de cuvinte doldora
în magnifice senzaţii
ce doreşti a le afla.

Mă gândesc că tu, de fapt, ca mine
gânduri multe ai şi te gândeşti
că gândindu-mă în gând la tine
gândul tău cu-al meu îl contopeşti.

Şi-n trăirea unor sentimente
ascultăm ce cântă inima,
iarăşi dăruindu-ne momente
celor de poveste-aidoma.

Am rotit să văd desenul care
m-a lăsat un pic pe gânduri dus,
pentru că a lui ramificare
mi-a adus cuvinte noi de spus.

Numai dacă mergi vei şi ajunge.

Numai dacă spui vei fi-auzit.

Numai dacă-ncerci vei şi atinge.

Numai dacă vii vei fi primit.

O.K. MMXII.VIII.III


De aceea

E lesne să găseşti cuvintele spuse cândva, dacă le păstrezi, bineînteles, adică mai lesne decât ai încerca să-ţi aduci aminte ce s-a vorbit odată, chinuindu-te cu răscolirea memoriei şi de multe ori nu se primeste, dar nu vreau să revin pentru a cita exact textul, fiindcă mai degrabă aş vrea să scriu acum o frază lungă şi întortocheată, să nu-ţi aduci aminte despre ce a fost vorba la început şi eventual să o reciteşti, decât să iau în ghilimele o sintagmă şi din rând nou să-i dau un răspuns cert, dar evaziv, de genul „yes, no, cancel”.
Apoi iată; ce vroiam să spun?
M-am prins cu gândul că şi eu, cum spuneai tu odată despre sine, am obişnuinţa de a reda lucrurile într-o formă, exprimându-mă uneori ciudat şi anormal, să zic aşa, în sensul că un pic mai altfel decât ar cere situaţia, sau ar aştepta interlocutorul, şi, deci, mă pomenesc că risc să nu fiu înţeles întocmai, iar asta e prima premisă (sau printre primele) pentru a nu fi luat în considerare la acel moment, dar nu asta e principalul, cât nevoia de a desluşi, totuşi, ulterior, punct cu punct, detaliu cu detaliu, cele enunţate pentru a ieşi cumva din neplăcerea şi neînţelegerea creată.
Şi cine e vinovat, eu sau tu?
Dar se deprinde lumea. Omul ăsta aşa-i o faptură că se obişnuieşte cu orice şi oricine.
Şi tu cu mine, he-he, şi eu cu tine.
Bună!
Am şi uitat să te salut, vezi.
Sper că nu era să te superi, dacă în genere nu auzeai un bună ziua, deşi de data asta am lăsat conştient formulele de politeţe pentru mai apoi, nu neapărat pentru a demonstra anormalitatea menţionată anterior, dar e ştiut lucru că nu aveam şapte ani împliniţi când am mers la şcoală pentru prima dată.
Ştiu, subiect de discuţie şi ăsta.
Dar oare se încumetă cineva să zică de ce nepriceperea noastră, a mea sau a ta, e patrunsă de firul absorbţiei enigmaticului?
Şi oare poate cineva, teafăr la minte, să zică în două cuvinte de ce ne vorbim?
Poate.
Ar fi simplu.
De aceea.


Sept-acord

Amăgitoare sunt părerile-n oglinda
Ochiului ce le priveşte,
Precum sunt toate trecătoare,
Dar lumea încă mai vorbeşte.

Ce spune lumea??? Ea îmbină
Vibraţii ce produc cuvinte.
Şi tot conjugă şi declină,
Mai spune drept şi-apoi mai minte…

Cu toate astea, aşadar,
Odată, într-un loc grămadă
Se va forma un gând şi doar
Atunci în una or să creadă.

Iar faptul că ne mai certăm,
Demonstrează-asocierea.
Şi, deşi ne-ndepărtăm,
Tot rămâne dulce mierea.

Dar cu-un pepene murat,
Care din dulceaţă stinge,
Îţi laşi sufletu-mpăcat
Şi zâmbeşti, ori prinzi a plânge.

Bineînţeles, căci variante
Mai multe de interpretare
Sunt. Iar gânduri dezolante
Nu vor lipsi la fiecare.

Şi totuşi, în loc de concluzii,
Oricum am fi, ne completăm.
Şi, deşi toate sunt iluzii,
Pe toate nu le mai uităm.

O. K.
18.08.2010


(Zâmbind) în tristeţe

Mă vezi zâmbind.
Dar ce anume ştii din ceea ce observi?Doar aparenţe.

Cuvintele rostite fel de fel, prostii,
mă ilustrează cu mari şi mici carenţe.

Ştii, uneori mă prinde deprimarea
de guler şi mă ţine, până când
îmi vine de la toţi să-mi cer iertare,
iar de la tine –
în primul rând.

Eram cvasi-divin, când dăinuia tăcerea.
Vorbind, am spus atâtea de prisos…

Şi mă frământă uneori părerea
că sunt, mă ierţi, un cvasi-păcătos.


Cocteil de cuvinte

La cei deştepţi le dau să se mai împrostească,
iar la cei proşti – să se-ndeşteptăţească.
Iar tu, cum vei privi şi cum vei vrea să-ţi pară,
să le primeşti aşa…, adică într-o doară.

Căci dacă eşti deştept, te uiţi la astea spuse
ca la prostii de-un ban, de vânt ce sunt aduse.
Şi-ţi pare totul vechi şi demult întrecut,
chiar dacă vers de ăsta pân-acum n-ai văzut.

Şi-ţi pare că e apă bătută mult în piuă.
Şi cu lectura-i nu vezi de ce ţi-ai pierde ziua.
Şi, totuşi, stai aproape să vezi ce-i mai departe,
dorind să ştii cu ăştilalţi cu ce eu m-oi împarte?

* * *

Cu ăştilalţi eu vorbesc, de parcă sunt ca dânşii,
iar alteori le spun destul de delicat.
Şi, totuşi, ei ascultă şi-mi pare că întrânşii
un firicel de gând, dar, totuşi, s-a mişcat.

O fi, poate, şi forma, adică rândul ăsta-n rimă,
sau cine oare ştie ce poate a mai fi?
Dar cât vor sta s-audă un om cum se exprimă,
le mulţumesc acum şi-atunci le-oi mulţumi.

Vă mulţumesc! Dar… sincer, nu cred şi mie-mi pare
că-al scrierii talent e prea sus ridicat.
Încerc doar să mai fac din fraze ordinare
cocteil de-un substantiv şi-un simplu predicat.

O. K.
Chişinău,
23 februarie 2009