Tag Archives: dor

Ne dăm…

Ne dăm semne, ne dăm… ne dăm dorințe
îmbibate cu dor, cu noi…  până când…
vom aidoma ști noi suferințe,
dar și noi bucurii care, legând
inima ta cu a mea printr-o știre
de tine, de mine, de noi, orișicum,
vor spune aievea o liniștire
ori zbucium ca înainte de drum.

Crezi că eu nu știu la fel?
Crezi că eu nu simt la fel?

Ne-am spus multe, ne-am spus… ne-am spus puține…
(Să măsor nu pot, să spun cât ne-am spus.)
Dar un lucru se știe cert, de la sine, –
ne-am ajuns, se pare, profund de tot sus.
Mă încumet să-ți dau și de-astă dată
barem un semn, o privire,-un ce am,
aidoma stării de altădată
când ne priveam și ne doream.

* * *

O.K.
MMXII.XII.XVII.

Anunțuri

Cuvinte care dor

mi-e și rușine, înțelegi,
să te mai văd în față
deja și dacă treci pe-acolo
anunță-mă, te rog, din timp
să-ți ies din cale
să nu-ți văd ochii
care au văzut alți ochi,
să nu-ți strâng mâinile
care au strâns alte mâini,
să nu-ți ascult vorba
care a vorbit altcuiva,

să nu mă mai neliniștesc,
constrâns de circumstanțe,
de care tu, cu siguranță,
nici că pricepi ce tot vorbesc

și să nu treci, să nu-ndrăznesc
să-ți spun ceva ce tu, prea poate,
n-ai auzit nici jumătate,
din câte eu îmi amintesc…

iar dacă eu puține știu,
tu să nu treci, să nu-mi spui multe,
găsește altul să te-asculte
ori mai devreme, ori târziu.

mă doare, întelegi, mă doare
și necuvântul tău și-al tău cuvânt
și dacă un deznodământ
e iminent… iar întâmplarea
unei bună ziua ce ne-am dat odată
a fost că eu m-am bucurat,
acum sunt doar îndurerat
de situația creată.

și nici cuvinte nu găsesc,
și parcă nici nu le mai vrem,
nici tu, nici eu, într-un tandem
raportual prietenesc.

mă înțelegi? mă îndoiesc…
nici eu nu te-nțeleg și-mi pare
că îți vorbesc doar și te doare
de mine când îți amintesc.

sau te agiți? e și firesc.
îți bate inima? prea poate.
de ce? eu nu te mai doresc.
și cât de multă claritate
să-i însușesc acestui verb?
vei spune că deja-s acerb?
vei spune că deja-s falit?
vei spune c-am înnebunit
și te-ai legat cu un smintit?
tu știi cât eu am suferit?

dar liniște când și tăcere
am vrut, tu ce-ai stârnit?
că mai exiști mi-ai amintit,
iar eu, te uită,-un nesimțit,
în loc să mă întorc spre tine,
în loc să fiu de tine-avid,
îți spun, de fapt, că mi-e rușine
și-n față poarta îți închid?

dar mă sfiesc de neputința
de-ați arăta ceva mai bun.
și am să-ti port recunoștință,
dacă-nțelegi ce-acum îți spun.

și imposibilul aspect
al prezentării de rigoare
m-ar ilustra cu un respect
diminuat și-atunci mă doare
să te mai văd, nu, să mă vezi
în halul ăsta lamentabil,
când mai degrabă prezentabil
aș vrea să mă arăt, nu crezi?

nu-mi spune, nu, că-ți e totuna,
și nu-ncerca să mă convingi,
deși, cu doar o vorba numai,
admit, tu poți să mă atingi.

dar mi-am luat armuri alese
și i-am pus inimii zăvor,
ca de acum să nu-mi mai pese
de cuvinte care dor.


Îngrijorări

Și-a câta oară îmi fac griji! Și pentru cine?

Mă doare nonprezența ta și tu mă dori.
Ți-am spus-o, poate, de mai multe ori,
că ma gândesc fără să vreau ades la tine.

Dar tu n-ai auzit, căci eu am spus în gând.

Mă doare încă și tăcerea albă, care
mă chinuie cu presupuneri. Și îmi pare
ca ai plecat, iar eu rămân tânjind.

Eu îți lipsesc? Tu îmi lipsești mai tare.

Îți este dor? De-ai ști cum mie-mi este
când de la tine nu vine nici o veste…
Și-mi vine să te strig în gura mare.