Tag Archives: Florian Pittiş

Folk You! 2011

Festivalul “Folk You! Florian Pittiş”, ediţia VII-a, 21-24 iulie 2011, Vama Veche, România.

Atenţie!
Acesta nu este un articol pentru ziar, sau un reportaj doldora în epitete, comparaţii şi alte figuri de stil pentru o compunere la liceu, de aceea forma lui, mai degrabă, redă impresiile personale, subiective, ca într-un jurnal de bord, pe alocuri poate destul de sec descris, dar barem vreo notiţă să fie. Cu titlu de excepţie, însă, cel puţin până acum în postarea articolelor, acesta va cuprinde fotografii, din punctul meu de vedere, mai grăitoare decât alte cuvinte, deşi şi cuvintele vor completa uneori imaginile, împletindu-se şi formând un tablou, o descriere şi o impresie mai apropiate de ceea ce a fost.
Totuşi, ceea ce şi cum a fost, au văzut şi auzit doar cei care au fost.

Înainte de a posta acest articol, am explorat internetul, blogosfera, şi am observat că sunt suficiente articole pentru a-ţi face o impresie anumită despre acest eveniment.
Şi e ştiut lucru că festivalul, perpetuând, an de an, va acumula fel de fel de recenzii, va crea o mulţime de impresii pentru mulţimea de iubitori, pentru cei prezenţi şi nu doar. Dar pentru că la această ediţie am fost şi eu, zic, vreo două-trei cuvinte să scriu, să nu fie chiar trecut aşa cu vederea.

În primul rând vreau să remarc faptul că am fost printre puţinii, din miile prezenţi la festival, din altă ţară decât România. Am văzut că erau pe plajă, sau se plimbau prin sat, tineri şi din Bulgaria. Dar din Republica Moldova eram doar eu în orizontul meu de vedere, iar dacă şi erau mai mulţi, puteai să-i numeri pe degetele de la o mână, maximum două (poate în prima zi când au evoluat Zdubii?). Şi asta m-a făcut să mă simt, bineînţeles, un pic mai special, chiar dacă despre acest festival auzisem de mai înainte şi demult vroiam să merg. Şi nu e chiar atât de uşor să beneficiezi de viză, apoi cheltuieli, dar mai ales aşteptare… Dar odată ajuns acolo pentru a simţi atmosfera unui eveniment marcat Florian Pittiş, m-am contopit cu mulţimea de vizitatori, spectatori, iubitori de folk, de rock, şi mi-am instalat cortul pe nisip printre multe altele pe plajă, lângă mare, şi patru zile, seară de seară, mă delectam cu muzică de calitate. Şi nu exagerez sau înfrumuseţez lucrurile.

Vreau să zic că m-am familiarizat cu argumentul pentru care organizatorii au inclus în program şi nişte trupe/interpreţi care nu au nimic în comun cu folkul.
Mişcarea de rezistenţă” şi “Folk You! Florian Pittiş”, aşadar, nu presupune doar un om cu o chitară pe scenă.
Am mers special, însă, la acest festival pentru a asculta cum se cânta pe vremuri şi am vrut să văd ce se mai cântă azi, cu referire la folk, bineînţeles.

Înainte de a posta fotografiile, vreau să remarc ce mi-a plăcut cel mai tare şi ce nu mi-a plăcut.

Acest Festival poartă numele lui Florian Pittiş. Puţini însă au fost cei care au amintit de el.
Totul se schimbă şi această axiomă a servit drept motiv pentru invitarea şi includerea în program şi a unor trupe rock, jazz, hip-hop. Dar tocmai Florian Pittiş a stat la bazele organizării acestui Festival, dar şi a promovat diferite forme artistice de exprimare, înţelegând că nimic nu e veşnic, iar folkul, pe vremuri fiind una din formele exprimate ale unui manifest, acum e acompaniat sau chiar schimbat cu alte genuri/stiluri muzicale.
Cred că dacă s-ar fi pregătit şi prezentat pe acele ecrane nişte materiale despre Florian Pittiş, despre creaţia sa, cel puţin succint, şi pentru ce a luptat/optat, ce a promovat şi ce a vrut să valorifice, poate nu s-ar fi ajuns la faza cu huiduiala. Dar mai ştii? Oricum, dacă Festivalul poartă numele acestui om şi artist, se putea organiza ceva, ca oricine venit acolo, chiar şi pentru prima dată, să plece acasă deja cunoscându-l şi cunoscând valorile pentru care acest Festival şi această Mişcare de rezistenţă asupra prostiei revărsate se organizează.

Au cântat interpreţi cunoscuţi şi umblaţi prin lume şi prin scene, dar şi interpreţi, aşa-zis, nou-nouţi, unii mai tineri, alţii mai în vârstă, care mai populari, care mai aplaudaţi, care mai chemaţi la bis, care mai puţin. Pe unii îi ştiam şi eu, pe alţii nu. Dar cred că la categoria folk clasic, deşi n-a fost acolo nici o categorie şi nici un prezentator, cel mai tare m-a impresionat cu vocea sa, dar şi melodicitatea pieselor, Magda Puşkaş. O fi poate şi din cauza că în ultima vreme am ascultat muzică din anii ’60-’70? Posibil. Dar după ea nici Zoia Alecu şi nici Alina Manole cu atât de cunoscuta Lună pătrată a ei nu prea m-au mişcat.
În schimb am fost pur şi simplu compleşit (şi „încântat” e puţin spus!), dar deja de o trupă din altă categorie pentru care „Mişcarea de rezistenţă” îşi poartă numele. Şi aici este vorba despre formaţia Basorelief.

Cât priveşte acele momente când pe ecrane arătau fotografii cu Florian Pittiş, Vali Sterian, Tatiana Stepa, şi toată mulţimea de oameni adunaţi cântau în unison cântecele, vers cu vers… – de nedescris,.. copleşitor de frumos şi tocmai ţi se ridica părul în cap când auzeai pe toţi flocoşii ceia cântând în jurul tău „Doamne, vino Doamne! Să vezi ce-a mai răma-a-as din oameni…” sau „Hei voi, care-aţi fost odată tineri, hei voi, care ştiţi ce-i omenesc, nu contează cât de lung am părul. Important e cât şi cum gândesc!”

„Lume, lume, soro lume,
Lume, lume, soro lume,
De ce eşti prea rea de gură,
De ce ne priveşti cu ură?
Vinovaţii fără vină
Cer să se facă
LUMINĂ!”

2 august 2011

P.S.
Revin cu poze.

Iată-le:

P.P.S.

Cam aşa a fost, dar asta foarte-foarte pe scurt.

Anunțuri

Eu şi Pittiş

Păi… ce să zic… cum a fost şi când a fost?..

A fost atunci, eram student din ăştia care mai iau o chitară în mâini şi-i mai gâdilă strunile, gâdilind altor urechile, şi dacă pe atunci erau mai în uz casetele audio, am zis că vreau să-mi cumpăr o casetă cu Pasărea Colibri. Era albumul „În căutarea cuibului pierdut”. Am trecut o dată pe alături. Era. Am trecut a doua zi. Mai era încă. Şi mi-am luat banii şi am cumpărat-o. Şi ştiu precis că dacă mai are/avea cineva această casetă în Chişinău, atunci poţi să-i numeri pe degetele de la o mână. Nu ştiam absolut cine e acolo şi ce cântece vor fi, darămite să realizez că vor trece ani şi… ei, dar despre asta spun mai încolo. Vroiam pur şi simplu să ascult o formaţie din România care, uite, a realizat un album şi a apărut cumva nu ştiu cum şi la Chişinău. Îmi amintesc că magnetofonul cela mânca banda şi dacă e să o verific acum cu atenţie, anume această casetă, atunci s-ar vedea la început că e oleacă boţită.

Dar să vezi! Ascultare apoi toată vara.

Aplauze, chiote… pentru că aşa se începe… şi…

„Bună seara prieteni, bună seara tuturor!..”

Şi acum acest album rămâne unul din preferatele mele, chiar dacă, recunosc, nu-l mai ascult cum îl ascultam, deşi respectul este garantat, adică mi-a plăcut unitatea albumului, ca dintr-o bucată, cântecele, aranjamentul ăsta cu aplauzele, dar să pot să vorbesc la modul efectiv, la justa valoare, a impactului, influenţei, emoţiei transmise/primite de la recitarea acelor poezii de către Florian Pittiş, cred că n-aş putea. Pur şi simplu m-a copleşit. Impresia a rămas de atunci. Cum să zic, ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Este aşa o vorbă. Iar mie tocmai mi-a părut că expresivitatea ceea, intonaţia, caracterul vocii, e ceea ce reprezintă artă, la modul cel mai serios, şi e ceea ce reprezintă dăruire pentru ca un oarecare nu ştiu cine şi nu ştiu când să asculte şi să rămână frapat, dacă înţelegi despre ce vorbesc, şi să spună „Daaa!…”

Normal, am scos o grămadă de acorduri, stând cu magnetofonul alături şi apăsând play, stop, rew, play, stop, play. Aha, aici sună aşa, aici e deja alt acord. Acum parcă nici nu e interesant, ai dat un search pe internet, ai dat un print şi poftim, piesa-i gata, cântă dacă poţi. Ei, dar de cântat aşa toţi îs buni.

Despre poezii nici nu mai zic. Le-am învăţat pe toate pe de rost, păstrând expresivitatea, ritmul…
Bine, nu pe toate. 😉

“Ciripituri”? da, albumul ăsta îmi place, la fel. Chiar şi “Cântece de bivuac”, deşi se simte altfel. Şi în genere vroiam să zic că Florian Pittiş era precum sarea în bucate, era precum condimentul fără de care mâncarea nu are gust, era sufletul formaţiei Pasărea Colibri.

După ce Florian Pittiş a plecat din formaţie, interesul meu pentru Pasărea Colibri a scăzut simţitor. Nu zic, fiecare cu gusturile sale, sunt piese bune şi pe albumul “Încă 2000 de ani”, dar… mă rog.

Însă recent am privit un spectacol pe dvd, “Ducu Bertzi & Florian Pittiş În Concert”.

…Şi iată că Ducu şi-a strâns prietenii la vremea ceea şi a anunţat că dă concert.

Bucureşti, Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional, 3 aprilie 2006.

Florian Pittiş –
în prim plan. Cine nu-l cunoaşte, sa-l cunoască. Iar cine-l ştie, să se dea mai aproape şi să-şi ciulească o dată în plus urechile.

Un spectacol de muzică folk şi poezie excepţional şi remarcabil, pe care am placerea să-l re-privesc şi re-ascult, cel puţin fragmente, de fiecare dată când dau în ospeţe pe la mine careva prieteni.

Şi vorba lui Creanga “nu ştiu cum alţii, dar eu…”
…când aud de Pittiş, dau sunetul mai tare şi ascut urechile, că aici ceva trebuie să fie!

Un decor simplu şi e firesc aşa să fie pentru un astfel de spectacol, câteva lumini, câteva cărţi, un patefon, patru scaune şi, deci, patru artişti, pentru care o sală întreagă de oameni au venit sa-i vadă şi să-i asculte.

Un cântec de început şi-apoi Ducu Bertzi îşi prezintă invitaţii.

Câteva melodii, cântare în unison, aplauze… şi… iată! iată! acelaş

“Bună seara prieteni, bună seara tuturor!”

Şi de câte ori am ascultat mai înainte aceste interpretări! Şi pentru a câta oară mai privesc, ascult, şi-mi place!
Sigur, atmosfera şi dispoziţia oricărui concert, oricărui spectacol, nu se poate reda în câteva cuvinte, sau oricât de multe ar fi, pentru că una e să ştii, alta e să poţi, una e să auzi, alta e să vezi, una e să citeşti, alta e să trăieşti evenimentul, întâmplarea, clipa.
Şi în acele clipe a fost un concert de zile mari.

Florian Pittiş a fost elementul cheie, fără de care acel concert, IMHO, n-ar fi avut gustul şi splendoarea unui eveniment deosebit şi excepţional, ce l-ai dori să-l revezi tocmai pentru interpretarea inconfundabilă şi expresivă a acelor poezii, că tot stai gură-cască atâta timp cât le recită. Cum am mai zis, asta o zic eu, dar oricine poate privi şi-şi face propriile păreri.

“Postu-i gata,
trag oblonul…”

O. K.
18.04.2011