Eu am citit suficient literatură, Încât să înțeleg și să gândesc, Că mult mai bine e să mă iubesc, Decât să mă privesc ascuns cu ură.
Și mi-am notat ce-nseamnă narcisism, În orice caz. Și ptiu, ce basme, Să-adoarmă pân’ și lenea de fantasme, Înmiresmate-n lan de egoism!
Nu, nu trag noaptea plapuma spre mine Și nici cuvântul nu ți-l iau din gură. Te las să fii. Dar când a mea făptură Se mișcă,-atunci ea vine, iată vine.
Și stelele îmi sunt suflare sub aripă Și-atunci doar cerul știe ce mai sunt Când nimeni, nimeni, nimeni pe pământ Nu vede ce văd eu în acea clipă.
Și parcă-mi amintesc că de iubire Am început să-ți spun ceva ciudat. Oh, toate le-am văzut cu-adevărat, Să nu le vreau pe toate în privire.
Și mă iubesc, cum îți spuneam, nespus. Dar tot eu sunt acel ce te iubește, Nici nu mai știu, cerește, pământește, Când doar de-un simplu dor mă simt răpus.
Dacă-ar fi să-mi ude cerul în noiembrie o ploaie Și de-ar fi un vânt să-mi treacă printre crengi, ca un suspin, Dacă-ar fi o ciobănească să-mi doinească și răzmoaie Sufletul, uscat de așchii și numai de doruri plin,
Aș fi cântec, o baladă, Aș fi vers purtat prin foc, Mirosind, într-o livadă, Ca un fir de busuioc.
Și de-ar fi această ploaie să-mi pătrundă-n lemnul, care, Presurat cu mirodenii, scoate-un muget, ca un cânt, Prea mi-ar zdruncina călcâii, tremurând la fiecare Strop de lacrimă amară, extras ca un zăcământ.
Și m-aș rupe-n patru fire Și-ncă-n trei bucăți de dor, Împletite, în privire Să le ai, ca un covor.
În acest an, 2020, în majoritatea domeniilor economiei naționale nu prea au existat posibilități de a face mari realizări.
Secetă. Un an în care nu s-a făcut roada. Țineți minte? „Iarna-i grea, omătu-i mare, – Semne bune anul are”… Dar anul trecut ia omăt de unde nu-i.
Pandemie și tot ce a urmat din cauza ei. La capitolul ăsta atâta s-a vorbit, enorm, giga, tera bytes de informație numai pe Facebook, TV, încât nu e cazul să mai adaug și eu ceva. Ne-a afectat pe toți. Și grav. Totul online. Totul la distanță. Totul închis.
Alegeri prezidențiale. Unii se bucură de rezultat, alții nu, dar dincolo de asta, alegeri înseamnă milioane cheltuite.
Nemulțumiți actorii, Nemulțumiți agricultorii, Dar dacă ai sta să vezi mai bine, toți sunt mai mult sau mai puțin nemulțumiți.
Și eu, ca fiecare, am trăit și trăiesc vremurile astea. Nu îmi propun să sensibilizez pe cineva. Ce ar însemna un like sau o distribuire? Că e cineva de acord? Da, știu. Dar la cine e altfel?
Spuneți-mi voi, de ce așteptați atât de mult Anul Nou? Că o să-l șteargă pe acesta și va fi altfel? Of, să trag acum un hohot! Așteptați-l. Am vrut să zic, „mult și bine”, dar numai „bine”, că nu e mult, doar încă o zi. Ați uitat, probabil, și vă aduc aminte: Nu aduce anul, cât aduce ceasul. Iată ce vă doresc: Să aveți ceasuri de astea, care să vă aducă în Anul Nou oameni, întâmplări, realizări, evenimente, lucruri, ce doriți și ce visați de ani de zile!
Totuși, Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei. Matei 6:34
În lumea asta plină de egoism, invidie și răutate, se va găsi unul, doi sau câți, să-mi spună: dar ce, tu te-ai găsit mai deștept sau mai curat? Eu pe cât de tare mă înalț în revelații, pe atât de mult mă scufund în cumpătarea lucrurilor. Și acest lucru nu este doar o metaforă. Sunt demonstrate științific oscilația undelor și fizica amplitudinilor. Îmi ajung căderile mele.
În ziua de azi, e suficient să zici că sărbătorești Crăciunul pe stil nou sau vechi și gata, ai pierdut jumătate din prieteni. E suficient să zici că îți place opera sau rock-ul și mai pierzi jumătate. E suficient să zici că susții fruntea politică (să nu zic stânga sau dreapta) și mai pierzi jumătate. Nu contează dacă crezi sau nu în cele scrise. Ceea ce există, există, văzut sau nevăzut, înțeles sau nu, indiferent de faptul că înțelegem, credem sau nu. Ce rost să zic că nu cred că într-un triunghi dreptunghic suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei? Mai spune la urmă că nu știu ce acolo… Și rămâi singur.
Măi oameni buni, fiecare șuviță de păr care zboară aiurea când o bate vântul, orice aluniță undeva pe obraz, orice rid pe frunte, orice cicatrice, anume orice „imperfecțiune” ne individualizează și anume prin aceasta suntem unici. Ce să mai spun atunci despre gândurile noastre?
Eu sunt „imperfect” prin gândurile și acțiunile mele. Dar în comparație cu cine? Păi, evident. Toți suntem diferiți. Exact așa e fiecare în comparație cu toți.
Dar din toată ciudățenia mea, originalitatea sau unicitatea, așa cum este și a voastră, cei care mai sunteți pe aici, vreau să vă mulțumesc tare mult pentru că apreciați și susțineți poate cine și ce sunt, dar mai ales ceea ce fac și ceea ce promovez.
Aidoma. Nu cred să nu fi ascultat măcar vreun cântec. Dar dacă totuși nu, vă zic.
În acest an care pleacă, cu greu, dar am lansat un album. Pentru mine este o realizare, totuși. Este nu doar efortul meu, dar este un proiect, căruia m-am dedicat cu suflet.
Pentru cei care au ascultat măcar un cântec de la început până la urmă, dacă măcar un cântec v-a rămas în minte, o melodie, un vers, înseamnă că nu a fost totul în zădar.
În tot tezaurul național și internațional de valori spirituale, referindu-mă aici în special la creațiile muzicale, nu există limite. Oricine poate orice să cânte și nimeni nu-i spune că i-a „ocupat teritoriul”, poate numai (în anumite cazuri) că i-a „preluat cântecul cuiva”, dar asta nu limitează deloc semantica celor spuse mai devreme. Există un infinit de cântece și universul ăsta muzical e în continuă creștere.
Iar acest lucru este și cel mai bun sau plăcut din ce poate fi; te-ai săturat de un cântec, asculți altul. Și ce bine e să ai alegere, inclusiv muzicală. Depinde de preferințele fiecăruia, desigur, dar dacă ar fi toate cântecele la fel, ai muri de plictiseală.
Nu se întâmplă să produci albume în fiecare an. Nu e nimeni de la noi cu așa realizări, să nu zic din lume. De la primul album Aidoma, în 2012, și până acum, a trecut ceva timp. Totuși anume 2020 ne-a oferit această șansă și sunt recunoscător.
Or, #Aidoma, prin creațiile sale, deopotrivă cu alte trupe/interpreți, contribuie, cred eu, la diversificarea spectrului muzical autohton. Asta mi-am dorit.
Ascultați aceste piese și părul dumneavoastră va fi moale și de mătase. Măcar o glumă îmi permiteți, să nu fim atât de sobri și serioși.)
V-aș tot spune și ura, Dar mă tem c-oi însera Și nu sunt de-aici, colea, Dar tocmai din Dobrogea, Și v-aș spune încă multe, Dar cine să le asculte? Doar vă zic: Să fiți mintioși Și ciudați, dar și frumoși, Norocoși și sănătoși!
Lansarea albumului „Te caută inima…” a stârnit interesul în rândul unor persoane dornice de muzică și versuri de calitate.
Este disponibil pe iTunes? Poate fi ascultat pe Spotify? – Sunt câteva întrebări frecvente.
Am vrut doar să consemnez și să adaug în cronologia evenimentelor despre faptul că am ținut cont de aceste solicitări și am depus o cerere de distribuire a acestui album pe aceste platforme digitale.
Să așteptăm, așadar, încă un pic. Cred că se merită. Pe curând!
”Talking about music is like dancing about architecture.” – Frank Zappa
Am observat așa, cu ochii mei, cu urechile mele, cu mintea mea, adică, privind în grădina noastră muzical-literară, că cei mai cunoscuți poeți basarabeni, sunt, de fapt, cei, ale căror poezii au fost și sunt cele mai cântate. Aici vă dau imediat exemplu: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi.
Creația acestora a ajuns la publicul larg și prin cărțile editate, dar mai ales prin cântecele diferiților interpreți și formații. Și atâta timp cât domină succesul cuiva, este cumva umbrită creația altuia, ceea ce, privind din elicopter, acest lucru ți se pare firesc, dar dacă e să privești de la firul ierbii, atunci credeți-mă, sunt atâția poeți valoroși, a căror poezii atât de mult m-au impresionat, încât atunci când am compus un cântec, apoi încă unul, apoi altele, pe versurile poetului Ion Vatamanu, m-am gândit că ar fi frumos să vadă, să audă, să se bucure, să simtă și alții aceste cântece, aceste poezii. Ei bine, numele lui Ion Vatamanu este cunoscut. Și cine oare nu a auzit de Leonida Lari? Dar spuneți-mi voi, ce știți de la acești poeți?
Multe sunt de povestit, despre ce și cum a fost până acum, despre toate zilele și nopțile de creație, despre repetiții, înregistrări, bucurii și supărări, despre visul acesta în care am crezut și cred, despre strigătul din sufletul meu, despre ceea ce îmi pare că este frumos, despre trăirile omenești, în genere… Dar există și o taină în toate și nu pentru că nu aș vrea să o spun, dar îmi este ascunsă și mie. Îmi rămâne doar să o accept și să spun mulțumesc.
Mulțumesc frumos!
Dragi prieteni și urmăritori ai acestei pagini, în sfârșit, am plăcerea să vă anunț lansarea albumului AIDOMA ”Te caută inima…”, care este o colecție de cântece pe care le-am compus și îmbinat cu versurile poetului Ion Vatamanu. ”Să vorbești despre muzică, este ca și cum ai dansa despre arhitectură” – am scris un citat la începutul acestui articol. Cât despre mine, pot doar să vă îndemn să ascultați aceste cântece, fiindcă muzica asta și presupune, să fie ascultată. Și… atenție, ar putea să vă placă, așa încât să vă treziți fredonând ”Ție ți-i drag, mie mi-i drag…”
Albumul cuprinde 20 titluri, dintre care 15 piese muzicale și câteva recitaluri de însuși poetul Ion Vatamanu. Sper că oricine poate găsi ceva pe placul sufletului său, deoarece și melodiile sunt diferite, dar și versurile, prin lirismul acestora, întrec ceea cu ce suntem obișnuiți să ascultăm în ultima vreme.
Mulțumesc frumos OWH Studio, care a produs acest album, și mulțumesc frumos Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova, cu susținerea căruia a fost posibilă înregistrarea albumului. Mulțumesc fiecăruia în parte și tuturor, care ne-au ajutat, sprijinit, susținut, încurajat și care au crezut în ceea ce am crezut și eu.
Deocamdată ascultarea pieselor este posibilă doar de pe CD-ul realizat, dar sper, în curând, să-l lansăm și pe net.
Atașez câteva fotografii de la evenimentul de lansare a albumului, care a avut loc în incinta Bibliotecii Onisifor Ghibu, Chișinău, 20 noiembrie 2020.
Aici prezint o retrospectivă fotografică a pictării ”Zimbrilor”, două tablouri asemănătoare, așa ca gemenii, dar nicidecum identice.
Ulei pe pânză, 50×50 cm x 2.
Am gândit și realizat acest tablou-covor, cuprinzând câteva elemente definitorii, care îl reprezintă, aș spune, inedit, deci, unic, tocmai pentru că nicăieri nu am mai vazut așa ceva până acum:
Codul DataMatrix pentru pagina Aidoma pe WordPress.com, care poate fi citit cu aplicații specializate disponibile pe smartphone,
Culorile predominante negru, tourqoise verde deschis, albastru, verde, violet, precum și nuanțe ale acestora,
Figuri pixelate din Tetris (unul dintre primele jocuri electronice preferate din copilărie), pictate în diferite culori,
Numele și prenumele meu pictat și ascuns printre pixeli în partea de jos a tabloului, de la o margine la alta.
Covor Tradițional Albastru, pictat în ulei pe pânză, stil pixelat, 50×50 cm, 2500 pixeli. Traditional Blue Rug, oil on canvas, pixel style, 50 x 50 cm, 2500 pixels.
Am pictat „The Beatles” în ulei pe pânză. Arată iată cum. Până una alta, am zis să încerc să distribui tabloul de pe Instagram pe WordPress, să fie și aici.
Mărime 40 cm x 70 cm.
Fiecare pătrățel – 5 mm. În total, deci, (40*2)*(70*2)=11200 pătrățele. Fiecare pătrat de acesta l-am pictat cu pensula, pentru a arăta așa cum se vede.
De ce anume astfel? Pentru că anume așa nu am mai văzut.
Astea fiind spuse, oare cum sau cu cât poate fi apreciat? Cine și cât dă?😎
Mi-ai dat să-ți ating tăcerea, care-atât de mult vorbea, încât am avut părerea că tăcerea ta e a mea… Mi-ai dat să-ți sorbesc privirea și în ea mă rătăceam, colindându-mă-n neștire de imagini… și tăceam.
Mi-ai dat să-ți culeg sărutul când sărutul tău doream, M-ai cuprins de la-nceputul serilor când ne-ntâlneam. Și sub un covor de stele, sărutându-ne, uitam de-ale tale, de-ale mele… Noi atunci ne-ndrăgosteam.
Caut sâmburi prin cenuşă de cultură omenească, Să-i sădesc şi să rodească, bucuria mea să crească. Tu îmi zici că toate-s noi când, de fapt, toate sunt vechi, Iar de-ai şti tot vechiul, noul nu te-ar mai mira nici bechi.
Deci, mă miră-miră-n forme numai noi Pentru că-s frumoase, cum noi amândoi… Şi mă-ncântă-ncântă cu un gust de frag, Cu un tril de păsări, pentru că mi-e drag.
Se zice că stejarul falnic veacuri multe dăinuieşte, iar iarba de la an la an se schimbă-ncet, trecând uşor. Dar dacă nici o frunză în primăvară nu-nverzeşte, Se trece şi acel stejar, că e şi el un trecător.
Şi numai iarba încolţeşte Şi creşte verde orişicând. Şi numai iarba dăinuieşte încetişor, pe-acest pământ.
Ne dăm semne, ne dăm… ne dăm dorințe
îmbibate cu dor, cu noi… până când…
vom aidoma ști noi suferințe,
dar și noi bucurii care, legând
inima ta cu a mea printr-o știre
de tine, de mine, de noi, orișicum,
vor spune aievea o liniștire
ori zbucium ca înainte de drum.
Crezi că eu nu știu la fel? Crezi că eu nu simt la fel?
Ne-am spus multe, ne-am spus… ne-am spus puține…
(Să măsor nu pot, să spun cât ne-am spus.)
Dar un lucru se știe cert, de la sine, –
ne-am ajuns, se pare, profund de tot sus.
Mă încumet să-ți dau și de-astă dată
barem un semn, o privire,-un ce am,
aidoma stării de altădată
când ne priveam și ne doream.
Mi-a fost cvasi-greu (și-mi este, de fapt) să
răspund la niște întrebări de genul
„cartea preferată? trupa muzicală preferată? filmul preferat?” etc
Într-o conjunctură anumită,
la braț cu o situație emoțională curentă,
evident că aș spune ceva,
iar peste o zi, eventual,
când deja e o nouă zi și noi sentimente îți determină comportamentul,
aș spune bineînțeles un alt lucru.
Nu e deloc vorba aici de ne-statornicie,
pentru că nu este și nici nu poate fi
în vocabularul unui om dezvoltat doar o singură frază
sau o singură expresie, impresie, emoție, sentiment…
Pentru că floare nu înseamnă doar și numai trandafir.
Pentru că albastru nu înseamnă numaidecât gay.
Pentru că rosu nu înseamnă numaidecat comunist.
Pentru că verde nu înseamnă numaidecât crud.
Pentru că galben nu înseamnă numaidecât idle.
Pentru că poet nu înseamnă numaidecât Eminescu.
Pentru că melodie nu înseamnă numaidecât cântec.
Pentru că negru nu înseamnă numaidecât rasă.
Pentru că alb nu înseamnă numaidecât curat.
Pentru că orice se-ntâmplă și se desfășoară
poate fi diferit interpretat,
dacă o sa-mi spui în glumă, bunăoară,
că nu știi nimic sau că ești din alt sat.
Ei, lasă. Filosofie știută și veche,
ușoară ca floarea la ureche.
Întoarce placa.
Oricum,
m-am săturat…
Nu mai contează poemul preferat.
mi-e și rușine, înțelegi,
să te mai văd în față
deja și dacă treci pe-acolo
anunță-mă, te rog, din timp
să-ți ies din cale
să nu-ți văd ochii
care au văzut alți ochi,
să nu-ți strâng mâinile
care au strâns alte mâini,
să nu-ți ascult vorba
care a vorbit altcuiva,
să nu mă mai neliniștesc,
constrâns de circumstanțe,
de care tu, cu siguranță,
nici că pricepi ce tot vorbesc
și să nu treci, să nu-ndrăznesc
să-ți spun ceva ce tu, prea poate,
n-ai auzit nici jumătate,
din câte eu îmi amintesc…
iar dacă eu puține știu,
tu să nu treci, să nu-mi spui multe,
găsește altul să te-asculte
ori mai devreme, ori târziu.
mă doare, întelegi, mă doare
și necuvântul tău și-al tău cuvânt
și dacă un deznodământ
e iminent… iar întâmplarea
unei bună ziua ce ne-am dat odată
a fost că eu m-am bucurat,
acum sunt doar îndurerat
de situația creată.
și nici cuvinte nu găsesc,
și parcă nici nu le mai vrem,
nici tu, nici eu, într-un tandem
raportual prietenesc.
mă înțelegi? mă îndoiesc…
nici eu nu te-nțeleg și-mi pare
că îți vorbesc doar și te doare
de mine când îți amintesc.
sau te agiți? e și firesc.
îți bate inima? prea poate.
de ce? eu nu te mai doresc.
și cât de multă claritate
să-i însușesc acestui verb?
vei spune că deja-s acerb?
vei spune că deja-s falit?
vei spune c-am înnebunit
și te-ai legat cu un smintit?
tu știi cât eu am suferit?
dar liniște când și tăcere
am vrut, tu ce-ai stârnit?
că mai exiști mi-ai amintit,
iar eu, te uită,-un nesimțit,
în loc să mă întorc spre tine,
în loc să fiu de tine-avid,
îți spun, de fapt, că mi-e rușine
și-n față poarta îți închid?
dar mă sfiesc de neputința
de-ați arăta ceva mai bun.
și am să-ti port recunoștință,
dacă-nțelegi ce-acum îți spun.
și imposibilul aspect
al prezentării de rigoare
m-ar ilustra cu un respect
diminuat și-atunci mă doare
să te mai văd, nu, să mă vezi
în halul ăsta lamentabil,
când mai degrabă prezentabil
aș vrea să mă arăt, nu crezi?
nu-mi spune, nu, că-ți e totuna,
și nu-ncerca să mă convingi,
deși, cu doar o vorba numai,
admit, tu poți să mă atingi.
dar mi-am luat armuri alese
și i-am pus inimii zăvor,
ca de acum să nu-mi mai pese
de cuvinte care dor.
Mi-ai spus ce ai vrut tu să-mi spui…
şi nu mi-ai spus ce nu ai vrut.
Şi totuşi cred că nimănui
nu i-ai făcut ce mi-ai făcut.
Ca nimeni tu m-ai tulburat,
dar şi ca nimeni niciodată
tu m-ai atras şi încântat…
Sau poate asta deocamdată?
Dar în asemenea condiţii,
cand amândoi ne completăm
cu grijă, dar şi cu ambiţii,
cum să ne mai manifestăm?
Cum să-ţi răspund să nu te doară,
cum să-ţi şoptesc să nu te-alint,
cum să te mângâi, bunăoară,
sa n-ai acel presimţământ
că nu ţi-am spus suficient
şi că nu-i totul definit,
cum să-ţi vorbesc mai conştient
să ai un gust mai împlinit?
Dar stai, mai stai… Desigur, toate
nu se vorbesc, nu se şoptesc,
nu se discută… şi ştii, poate
aşa-i mai bine şi-i firesc?
Şi să mă crezi, dar n-am habar
cum să-ţi vorbesc la încheiere.
Un lucru, însă, este clar,
că-i greu să-mi iau la revedere.
Şi totuşi, dacă pleci, să ai
un vânt prielnic la pornire
şi bucuroşi mai bine hai
să fim de-o nouă întâlnire.
Nu-i timp să te mai ţin de mână,
nu-i timp nici să te mai cuprind,
Te pup așa, ca să-ţi rămână
o amintire. Pe curând!
Aşadar,
s-a mai vb, s-a mai auzit, repetarea – mama cunoştinţei, ştiut lucru,
dar şi mie mi-au plăcut cum se arată aici ultimele postări, plus că am şi adus aminte mai înainte… şi oare ştie… cine ştie?…
CUM A FOST?
A fost bine!))) Greluţ, adică nu uşor, dar bine.
Nu ştiu, nu am chef acum să vb despre asta, poate altă dată, adică în detalii, dar câteva mulţumiri ar trebui să le zic.
MULŢUMESC
Alic, pentru… dacă zic tot, n-or să creadă, dacă zic ceva anume, nu e doar aceea… aşa că pentru faptul de a fi realizat acest lucru împreună… fără de tine ar fi fost chiar greu. Aşa că respect, prietenie, omenie, succes, izbândă şi în continuare!
Oleg (Star M Records), pentru înregistrare. Varianta asta îmi place mult, spre deosebire de cea, chipurile, mixată. La drept vorbind, credeam că altfel va fi, dar cum am convenit, împreună mai vedem. Pentru ajutor, de tot felul, la modul cel mai serios!
Andrei, pentru că din greul zilei cu tot felul de probleme, a venit să ne ajute la înregistrat poeme.)
Mmm… să nu uit,
Vitea pentru că ne-a ajutat cu maşina,
Veronica, da, ne-a dat laptopul,
Radu, păi cum altfel, aşa!), pentru că ne-a împrumutat un Gibson Les Paul ™ Studio Model şi tot felul de pedale,
Sorin, pentru cele 12 corzi ale chitării lui şi pentru tamburină, precum şi pentru inimă deschisă,
până la urmă şi lui Nicu Alifantis, pentru că a aruncat această tamburină atât de potrivit la concertul de la Chişinău, încât la această înregistrare a ajuns la mine))).
Sergiu (syozza), pentru bună dispoziţie.)
La ai noştri…
şi-apoi să nu se supere alţii, care s-ar regăsi aici, pentru că bineînţeles mai sunt… aşa că şi lor, dar
schimbăm placa.
Dată: 14 iunie 2012
Locaţie: Chişinău
Componenţă: Oleg, adică eu, şi Alic.
Alic – chitară electrică, chitară acustică.
Mie – ce mi-a rămas, chitară electrică, tamburină, tobe, voce.
Vedeţi şi voi. S’il vous plait!
Am vrut ceva să facem.
Deocamdată atât.
Diferite timpuri, diferite locuri,
drumuri diferite, diferiţi şi noi…
diferite zile iarăşi asfinţite,
dar frumoase-atât!…, după cum noi doi… )
O.K. MMXII.VII.XXI
O.K.
MMXI.VII.IX Dobrogea
MMXI.VIII.XI
MMXI.IX.XI Hm, 11 septembrie 2011, 9/11, sau cum i se mai zice?
MMXI.IX.XVII Nistru
MMXII.VI.XIII Chişinău
MMXII.VI.XV Dolinnoe
MMXXII.VII.XIX Slănina,
Mândâc,
Drochia,
Republica Moldova,
Pământ,
Sistemul Solar,
Galaxia Calea Lactee,
UNIVERS…
Înainte de răsărit, Luceafărul de dimineaţă a-ndrăznit şi m-a oprit să mă uit la el în faţă.
Mai era o stea cu el şi-apoi încă era una… mii şi mii de licurici, nu era doar una Luna.
Două stele, trei steluţe, patru sori de unde ştie nu se ştie câte veacuri vor străbate până când odată când
ajungând la noi vor spune, stai, măi nene/bade/lele şi mă vede, cum te vede, că suntem parcă-ntr-un gând…
Dar mi-e dragă, buburuză dragă (cum îţi zice şi mămica),
scumpă şi iubită Lie,
să te port cu mine-n lume
şi-apoi cine ştie când să ne uităm înapoi,
răsfoind albume vechi, noi…, mai noi
decât acelea care într-o veşnicie
au rămas să stea la ţară într-o lungă armonie
cu ce-i veşnic, iară noi
cu un Nikon de mii patru care, cred, face cât poate
fotografiam prezentul, contemplându-l mai apoi.)
Măi,.. dar dacă mai pui şi nişte usturoi, mărar, pătrunjel, când şi unde se cuvine,
iar fără de sare e clar că nu faci nimic, adică e lucru clar implicit,
iese-o mâncare gustoasă teribil!
Şi-acum fără reţete, că sunt atâtea cărţi şi-articole…
Bine?
Acum doar câteva deprinderi
şi dacă încerci, rămâi de gust frumos zăpăcit!)
Poate mai scriu ceva, dar deocamdată atât, adică aceste imagini, cum am zis).
24 mai 2012
Slănina, Mândâc, Drochia, Republica Moldova, Europa, Terra, Sistemul Solar, Galaxia Calea Lactee, Univers…
… şi eu acolo, un om mic, dar ca mulţi alţi semeni, precum şi din alte generaţii, cu multe pretenţii, cu măreţe visuri, cu înalte idealuri, cu toate de astea, ştiţi voi, fără căutări acum de norme şi dogme gramaticale, că ne scriem cu majusculă, ne atribuim măreţe prefixe, de parcă am fi la o mai mică distanţă, mai aproape de… eei, multe de zis… de parcă un om de la ţară nu poate avea din astea, de parcă el nu ar visa, sau de parcă lui/ei nici nu i-ar plăcea!.. au ei toţi…
Şi iată că am dat curs invitaţiei lui Valeric, alias Samara, a lu’ gheaghea Ierimia Lisnic din Slănina, şi am mers şi am… – cum zice, deja, „deadea” Borea, cu accent pe ultima silabă… – „susţinut spectacol”, )))…
Cum a fost?
Eu să spun?
Nu ştiu cine din cei care au fost acolo şi când vor mai da pe aici să spună ceva, dar lasă să spună, însă numai dacă eu voi vorbi, nu va fi chiar corect, pentru că ar fi doar un punc de vedere, o părere, o cum vreţi aşa o numească oricine va dori, mie, însă, indiferent de aşteptări, poate chiar şi de-ale mele, dacă aş face abstracţie, mi-ar plăcea barem o consemnare să fie, aşa, să fie.
E-he-hei… câtă apă s-a scurs pe Nistru la vale
de când cu condeiul, pardon, cu keyboardul pe-aici n-am dat!…
Dar lasă,
uite, CONCERT GRATUIT*, deci, fără parale
organizăm mâine, DE HRAM, LA MINE ÎN SAT.
* – gratuit înseamnă că toată lumea este invitată.
Nu ştiu cum cei de-ai casei, de-ai satului, se vor isprăvi cu praznicul, dar, la o adică, mai taie Samara un gânsac şi-l pune de-o zeamă.
Da, că tot uitasem… ce va fi?
O chitară
acustică,
o chitară
electrică
şi încă o chitară electrică.
Un amplificator,
încă un amplificator.
Un microfon.
Tobe.
Şi-apoi vom fi noi.
Cine noi?)
Dacă reuşesc să fac poze, revin şi le încarc.
Şi tare vreau să mai fie şi voie bună!)
(Zic vreau pentru că voia bună nu se cumpără la kilogram şi nu se vinde la bucată. Dar dacă o ai, sărbătoarea e sărbătoare!)
Unde? Că e o întrebare şi asta.
La gârlă, cel mai degrabă.
Acolo am copilărit, pe iarba ceea. Ce-mi mai plăcea să alerg desculţ prin ea!…)
Nu ştiu cum pentru alţii, pentru mine, însă, această zi şi mai ales atunci când s-a întâmplat a fost o zi extraordinară. Pfuu… dar ce să mai încolo-incoace… aşa ceva n-a vazut satul până atunci şi de atunci. Vorbesc de sfinţirea Bisericii de la Slănina.
A!?)
E cineva să-şi amintească)?
Acum sunt atâtea aparate de fotografiat, filmat, laptopuri, tablete, gadgeturi care mai de care… Atunci, iată, nu ştiu dacă i-a dat cuiva prin cap să facă nişte fotografii.
…Cică era odată-un sat, care avea şi el de toate,
şi-o primărie, dar şi-o crâşmă, plină de oameni cu păcate,
şi un primar, dar şi un cârciumar, ce le turna din când în când
câte un pic din poloboc şi-apoi îi asculta cântând.
Primarul îşi strângea tributul, căci şi pe-atunci erau credite,
impozite şi taxe, debit, credit, alte cuvinte inedite…
deci, tot ce e infrastructură, – să spunem ne-am deprins acum.
Poate accentele-s schimbate, dar înţelesul e oricum.
Şi biserica din deal aduna la Paşti creştinii,
căci şi-atunci, ca şi acum, nu prea se îmbulzea mulţimea.
Şi popa cela mai cânta el, dar necăjit de la o vreme
că slujba-i fără multă lume, şi-a zis prietenii să-şi cheme.
Şi uite, iată-i la o masă, adunaţi, punând la cale
tocmai ceea despre ce vreau să-ţi spun măriei tale;
Tu, adică, dragă cititor, eu doar ţie îţi vorbesc.
Vino, dară, mai aproape, că încep să povestesc.
Deci, erau odată, cică, trei prieteni într-un sat,
un cârciumar, un preot şi, cel de-al treilea, om de stat.
Şi s-au gândit ei cum să facă o afacere prosperă,
fără multă mare şcoală, deşi mulţi încă mai speră.
Iar ca să-nţelegi esenţa, redau dialogul lor:
– „Măi fârtaţi, ia ascultaţi! Cum să adunăm popor?
Dacă prinde-a veni lumea, doar o simplă analiză
demonstrează că atunci vom ieşi şi noi din criză.”
– „Mai concret şi mai laconic!” – îl întreabă cârciumarul.
– „Nu, că nu-nţeleg nici eu!” – se alătură primarul.
– „Daţi-vă, dar, mai aproape” – zice popa arătând
că doreşte să le spună ce i-a mai trecut prin gând.
– „Mâine dis-de-dimineaţă, la fântână când nevasta
ţi se duce după apă, las’să scoată-icoana asta.
Lumea, care la prăşit se porneşte dimineaţa,
o să creadă că-i minune. Şi să vezi cum dulce-i viaţa!”
Au mai stat, au pus la cale, s-au gândit, au chibzuit…
Pân’la urmă şi-au strâns mâna şi-n comun au hotărât
decât nică să nu facă, tot mai bine-o aventură,
iar răsplata, cine ştie, ori în bani, ori în natură.
Şi-ntr-o bună dimineaţă, iată, deci, că din fântână
o icoană crâşmăriţa scoate şi o ia în mână.
E-he-hei! şi lumea care-n trecere a observat,
de la o aşa minune s-a crucit şi-nspăimântat.
Ce să fie? ce să fie? Preotul mai bine ştie,
asta-i o icoană sfântă, nu o coadă de hârtie.
Dar şi crâşmăriţa sare: – Văleleu, şalele mele
m-au lăsat parcă de-odată şi parcă-am uitat de ele.
Ia minune, măi, măi, măi! Asta să vezi grozăvie,
te atingi cu mâna numai şi pe loc te reînvie.
S-a dus vestea şi-a ajuns tocmai cine ştie unde,
căci aşa e gura lumii, cine ştie-a o pătrunde.
Şi a început să vină toată lumea din mahală…
Cine ştie cu ce chin, cine ştie cu ce boală?
Năvălit-au şi străini cu probleme şi dureri,
să se-atingă de icoana, ce-au găsit-o-aicea ieri.
Toată ziua ţinea slujbă popa tare bucuros
că icoana aducea multă jertfă şi folos.
Şi crâşmarului-i creştea punga, devenind mai grasă.
(De la-atâta bănet strâns şi-a făcut o nouă casă!)
Cum n-ai da, dar multă lume mai trecea şi pe la dânsul,
că văzând de unde vin, te-apuca rîsul şi plânsul.
El însă-şi vedea de treabă, turnând ce-avea de turnat,
doar că la un preţ uşor, cum să zic, mai piperat.
Şi primarul, ştiut lucru, îşi strângea şi el comânt,
punând taxe indirecte când treceai pe-al lui pământ.
Oamenii, însă, veneau tot de-a valma pentru-a cere
din fântâna ceea-agheazmă, ca să aibă la durere.
Eu, fiind odată-n crâşmă şi prea poate nu-n zadar,
dar aud cum stă de vorbă cineva cu-acest crâşmar:
– „Oare chiar aşa ajută şi să fie-adevărat?”
– „Nu ştiu, dar la trei ştiu precis c’ le-a ajutat.”
Îmi stăruie în minte-o melodie
şi am s-o cânt când o să-i vină rândul,
însă mă laşi să îmi continui gândul
acum, să văd şi eu ce-o să mai fie.
Îmi urmăreşti silabele-n cuvinte,
dar ce-i mai jos nici tu, nici eu, nu ştim…
Şi de ţi-ar spune să zici din ce ţii minte,
că nu ştii despre ce, o să găsim.
Cum s-a mai zis, aştepţi un peşte
în undiţă să-ţi nimerească,
dar cine vrea să pescuiască,
precis şi altceva găseşte.
Deci, fă-te mai comod şi-ascultă.
Dacă-ţi place ori nu-ţi place,
bună, rea, puţină, multă… –
– asta e şi n-ai ce-i face.
OK, e toamnă iar…
Degrabă ploi…
La vreme, nu la vreme…
Să fie iarăşi în zadar
Cuvinte moi
În versuri şi catrene?
Bine, ne-am abătut.
Constrângeri delicate
Parcă ne urmăresc.
Ai tu? Eu n-am ştiut
Nici chiar pe jumătate
Din ceea ce vorbesc.
Ne păcăleşte lumea cu ale ei nevoi…
Ne studiază felul de a fi.
Tu zi-mi ce vrei, dar mergi cu mine-n ploi
Şi-n veşnicia de-a iubi?
Îţi aduci aminte toamna ne-a lăsat în ploaie…
Unul lângă altul sub umbrelă ne ţineam.
Şi amândoi atunci credeam că ne îndrăgosteam,
Iar pe umbrelă continuau să curgă lungi şiroaie.
S-au copt fructele şi poama. Lumea iese la cules…
Îţi aduci aminte şi eu îmi amintesc…
Tu nu îndrăzneşti. Eu nu mă gândesc.
Mai departe ne grăbim cu pas mărunt şi des.
Sub o umbrelă te ţin de mână,
Tu, însă, vrei să te cuprind.
Buzele s-au copt, iar sânii
Mângâiere-aşteaptă-n rând.
Ne oprim din mers,
Ne găsim în gând,
Ne iubim în vers,
Ne dorim cântând.
Ne-aşteptăm încet,
Ne vorbim grăbit
Într-un nou cuplet
Timp nedefinit.
Şi cine ştie ce-o fi-n vedere având?
Şi cine ştie de spus ce-ar mai fi?
Dar renunţarea aşteptării
e tocmai acel punct pe i.
Aşa că discută cât se cuvine,
păstrând tăcerea, dacă ceva,
căci portocale şi clemantine
are-a-ţi aduce altcineva.
Şi nici nu ştiu,…
să te cred)?
Dar tu crede tot ce-ţi spun.
Poate n-am fost cel mai rău,
dar şi nici chiar cel mai bun.
Lasă, ştiu că îmi vei spune
că nu trebuie deranj,
dar, la fel, vei presupune,
portocale, deci, orange.
Şi, deci, laia şi bălaia le cunoaştem, aşadar,
şi la fel, deci, prin urmare, întrucât ce-a fost, a fost,
în parcare supărarea las-o fără remuşcare,
iar de o apucă ploaia, las-o fără adăpost.
A fost ce-a fost,
dar nu mai este,
nici întâmplare, nici poveste,
nici dor, nici zbucium, nici durere,
şi nici plăcere,
doar tăcere-i.
În liniştea serii
eu îţi urez noapte bună
sub cerul cu stele şi lună.
Şi-n mirosul primăverii
să rîzi ca-n mirajul visării.
Şi, deci, îţi spuneam
că-n prostia necugetării pornirilor mele
ţi-am spus poate ce nu trebuia,
dar iartă-mă şi dă-le uitării
şi-aşa mai departe şi etcetera.
Şi-mi place cum parcă nu-nţelegi,
dar totul pricepi de la-nceput.
Şireată femeie, cum ştii să culegi
muşcatele mere de omul de lut!…
Sau o ştia? Că acum cei ce au rămas la sat au altceva în cap, iar cei mai în vârstă, se răresc şi ei din lumea asta.
Hm, dar oare eu îi ştiu toate detaliile? Ei, chiar daca nu, am avantajul că am ascultat-o de la eroul principal. Acesta e bunicul meu.
Ascultam gură-cască, fiind copil, şi doream mai în fiecare zi să ne mai spună, sau istoria asta, sau alte întâmplari din tinereţea lui.
Vasile Oloinic din Slănina/Mândâc, era bărbat puternic, Dumnezeu sa-L odihnească. Sacul mare („kubinskii” îi zice lumea, de o sută de kili) plin cu grâu, sau păpuşoi, îl arunca pe spate şi-l aducea de la deal până acasă. Sau numai vreo doi oameni din sat (şi el, inclusiv) băteau cu pumnul ţăruşul în pământ, pe şes, priponind vaca. E-hei, şi câte case a construit, că a fost zidar! Dar chiar şi la bătrâneţe avea un spate şi un piept muşchios, că eu, copil fiind, mă miram de muşchii aştia. Odată chiar l-am întrebat „tătucă, dar mata de ce nu te-ai dus să fii boxer?” Iar când se apuca de ceva, era de nădejde. Când îngropa un stâlp, nu-l mai clătinai. Şi parcă ce-i aici aşa ceva, cine nu poate? Dar cine ştie, atunci ştie. Unii îngroapă şi întăresc nişte pari, că se hâţână şi-i bate vântul tot atunci. Şi chiar dacă era la pensie, şaptezeci de ani, dar a ieşit la clădit biserica din mahala, de la temelie, săpând cu hârleţul, până sus, clădind cărămizile, alături de alţii mai tineri. Atunci şi eu am participat, ajutând şi eu, cu ce puteam. Îmi plăcea. Eram copil mic şi chiar dacă fântâna era aproape, mă trimiteau după apă tocmai la izvor, cine ştie unde.
Şi… de unde am pornit şi unde am ajuns!
Păi da, că la şcoală când ne obligau să scriem compuneri, nu ne ducea capul, acum, însă, caut uneori singur să scriu. Şi poate ar trebui să mai adaug nişte floricele, exagerări, epitete şi alte figuri de stil, chipurile, să fie istoria mai artistică, însă mai degrabă documentară aş vrea să fie în cazul de faţă.
Pe vremurile celea, demuuult, Mihailo era cel mai nebun om din sat. O namilă de om şi toată lumea ştia că e cel mai mare tâlhar din sat, dar poate şi din regiune. A furat cai, întrecând şi pe ţigani, se lua la bătaie cu treabă şi fără treabă şi cine ştie ce nebunii o mai fi făcut la viaţa lui, dar iată că s-a luat la încăierare şi cu bunelul. A venit la el acasă şi hai să se bată.
„Du-te măi Mihailo şi-ţi caută de treaba! Ce, n-ai ce face?”.
„Nu, hai sa ne batem”, (exact ca în istoria ceea cu lordul John).
„Mihailo, ce-ai venit la casa mea şi cauţi bătaie?”.
Dar n-aveai cu cine vorbi, că Mihailo deja a scos cuţitul.
Poc, poc!
Nu ştiu cât a durat, dar iată-l pe Mihailo la pământ, însângerat, abia răsuflând.
„Gata! Vasile, stai, bre! Stai, Vasile! Gata!”
S-au liniştit amândoi şi după o pauză Mihailo rupe tăcerea.
„Vasilică, hai cu mine! Hai, nu te teme.”
Şi au plecat la sora lui, la Târnova.
„Fa Ileană (deşi nu ştiu dacă astfel se numea), aista-i Vasile de la Slănina, care m-a bătut. Fă un lighean de colţunaşi, că numai el mi-a venit de hac.”
Şi poate am exagerat, zicând că istoria asta o ştie tot satul, dar când am auzit pe un prieten de-al meu, mahalagiu, odată la un pahar de vorbă, cică, „numai tătuca lui Oleg l-a bătut pe Mihailo”, cum mă simţeam?)
Iar asta el auzise deja din alte surse.
Se întâmpla în vara lui 2008. Eram într-un birou la etajul doi.
Eu şi nişte prieteni, veniţi în ospeţie pe la amiază, mai stăteam de vorbă.
Pentru că nu funcţionează alte printere în toată instituţia (mai ales cele de la etajul trei), toţi veneau la mine în birou să-şi ia foile de la printer.
Cât noi discutam, mă sună pe intern o doamnă (de la etajul trei o colegă de lucru, femeie mai în vârstă, cu ochelari, pe care toţi o ştiu că nu prea crede în lucruri sfinte) şi mă întreabă dacă poate să vină să scoată şi ea nişte foi. Zic că se poate.
Vine ea.
Caut mapa de schimb, găsesc fişierul, deschid şi îl dau la imprimare. Era o broşură pe foi A5, dar deoarece printerul meu nu are instalate driverele necesare – scoate numai pe foi A4 şi rezumă textul într-un colţ (dacă fişierul e setat la A5).
Cât ieşeau foile la printer, încet, una câte una, noi (adica eu şi oaspeţii) nu mai vorbeam. Trebuiau să iasă la printer total 39 pagini. Aşteptam să rămânem iaraşi noi şi să continuăm discuţia. Aşteptam toţi, adică, ea – să-şi ia foile, iar noi – să iasă ea.
Se lăsase o linişte, că numai scârţâitul printerului şi se auzea.
– Dar cel de sus când o sa fie? – mă întreabă, după ce au ieşit vreo 20-30 pagini.
Dar şi eu:
– Cel de Sus întotdeauna este, – îi răspund după încă un scârţâit de printer.
– Îîî, eu de printer vorbesc, – zice ea.
– Dacă de printer e vorba, atunci nu ştiu. Cu aşa întrebări cutare se ocupă, – îi răspund. Şi mă umfla un rîs…
Dar şi băieţii abia se reţineau, din politeţe, chipurile.
Şi numai cum a ieşit pe uşă, au bufnit şi ei odată: hi-hi-hi! si ha-ha-ha!)))
Fiindcă astăzi nu-i ca ieri
(plouă şi e posomorât),
ai vrea, scriindu-mi, să îmi ceri
să vin şi să-ţi ţin de urât?
Ţi-ar plăcea o ploaie să ne-ascundă
şi astăzi, de ne-am fi-ntâlnit?
Sau cu-o tăcere-mi vei răspunde,
fiind de-acord cu ce-am vorbit?
Sau visurile astea toate
sunt prea de tot şi-s fataliste
şi nu pot să încapă, poate,
în gândurile realiste?
De ce, atunci, un vis frumos
ne-nalţă-n patimi şi dorinţe,
când ştim că e periculos
şi ne creează suferinţe?
Să revenim, dară, din zbor
de sentimente palpitante.
şi pentru-a ne fi mai uşor, –
să crezi că-s versuri aberante.
Suntem ca două rânduri într-o strofă,
dar şi ca două strofe-ntr-un poem.
Litere – eu, iar tu la mate profă.
Şi cu privirea la-nceput ne mângâiem.
Vorba poetului, în spic ca două grâne.
Altfel vorbind, atât de-aproape.
Atât de curioasă tu, dar oare cine
ar fi putut de ochii tăi să scape?
Şi-acum mă uit la tine şi-mi dau seama
că dacă tu la mine mai priveşti,
sunt curios şi eu când firea mea mă cheamă,
să te iubesc aşa cum mă iubeşti.
Pe tablă scriu subiecte, predicate,
iar tu cu mâna mă atingi uşor.
Alături integrale, derivate,
parcă le scrii destul de-ntâmplător.
Şi-atingerii prea mare importanţă
nu-i dai sau nu prea vreai să-i dai
şi mai departe cu-o fină eleganţă
priveşti în sus şi dai din evantai.
Şi ne prefacem că nu a fost nimic,
ştiind că nu e doar o întâmplare
să pui o foaie într-un plic
şi s-o trimiţi în lumea mare.
Înseilăm aceeaşi strofă
şi un pat îl împărţim.
Două rânduri într-o strofă
ce nu ne mai despărţim.
Chiar de scrii necunoscute
în complicate ecuaţii,
vor rămâne şi pierdute
pentru-a le găsi şi alţii.
Dar acum priveşti spre mine
şi parcă puţin roşeşti
când cu degetele fine
mă atingi şi mă trezeşti.
Şi nu te mai ascunzi, iar eu spre tine
mă-ntorc şi nu mă mai ascund.
Îmi las instinctele ca de la sine
şi te sărut şi te iubesc profund.
Ţi-aş spune, parcă, ce-n ultima vreme
am mai făcut. Dar ce şi cum?
Când glasul tău o să mă cheme,
eu voi veni, să ştii, oricum.
Şi parcă-atâtea ţi-aş mai spune…
Dar parcă nici să-ncep de unde
nu ştiu. Şi las pe toate bune,
căci n-avem unde ne ascunde.
Aici suntem. Aici aproape.
Aici în inimă şi-n gând.
Aici alături. Mai departe
e doar plăcere fredonând.
Mi-a fost dor.
Ce să-ţi spun?
Tu o ştii.
Tu doar ştii că eu…
da,
te iubesc.
Te iubesc??? –
Ce mirare!
Prostii.
Ei, în fine, eu de asta-ţi vorbesc.
O fi ceva-ntre noi, vre-un fel de legătură?
Adică, ei, de ce ne-am mai vorbi?
Şi parcă nu-i întâmplător ce este în natură?
Şi oare-ntâmplătoare e plăcerea sărutu-ţi a-l sorbi?
II.
Ei bine, să revenim. Metamorfoze
mă roagă să le scriu în proză.
Şi bun, dar las să fie încă un pic de poezie!
Şi-apoi, de vrei, bodogănim…
Până mâine dimineaţă)
Şi-uite, nespălaţi pe faţă,
Dar vorbiim, iată, vorbim…
Ce-aţi vorbit, bre, toată noaptea?
Ce, chiar aşa şi v-aţi vorbit?
Nici vreo metaforă în şoapte?
Nici un sărut nestingherit?
Dar hai, ai şi găsit ce spune!
Desigur.
Cum să zic, inopinat.
Ceva, cum am mai spus, ne-adună
Şi tot ceva ne ţine depărtat.
III.
Dar altceva vroiam eu, dragă, a-ţi mai zice.
Şi tu mă iartă, că-ţi zic în felul meu,
dar n-aş prea vrea să fiu acel, ce viaţa să-ţi complice.
Şi prea aş vrea cu tine să ne iubim mereu.
E greu, ştiu, să le spui.
Aşa cuvinte…
Ce să vorbeşti?
Cum să răspunzi?
De-unde să ştii?
Dacă se poate, însă,-o rugăminte –
Mă ierţi, dacă ce-ţi spun îţi par prostii.
Dar dacă-i prostie –
o lume să ştie,
că toţi se greşesc
când se grăbesc.
Şi cu ce treabă
îţi spun în grabă
aceste cuvinte?
Să te alinte.
Cu şoapte line
Să te aline…
Şi-ţi spun că-al meu dor
Se duce în zbor…
aşa e, la tine.
Iar tu, dacă-i bine…
Sau, ce să mai „dacă”?
De-l vrei să tacă,
Zi-i vreo prostie
Şi n-o să-ţi mai scrie.
Dar prea o să-mi pară
amar şi povară.
Sau… cine ştie
ce-o să mai fie?
Multe de spus.
Acum, dar, ce este?
Acum e un vis
şi-o frumoasă poveste.
Acum te-nspăimânt.
Acum te trezesc.
Acuma îţi cânt
şi-acum te doresc…
A-a-a-a-a-a-a…
Te vreau o dată
şi încă o dată…
şi te vreau încă
un ics număr de ori.
Eşti minunată
ca niciodată,
iar clipe cu tine
sunt doar sărbători.
Te ascult, mă asculţi.
Te sărut, mă săruţi.
Şi vice-versa, la fel, savurăm.
Mă asculţi, te sărut,
Mă săruţi, te ascult.
Şi acum ne împreunăm.
Aud că-mi şopteşti
că mă iubeşti
şi sărutându-ne, continuăm.
IV.
Mă crezi? – mă întreb.
Mi-e greu a spune,
dar în zadar
de ţi-am vorbit,
fă-le să treacă
fără să sune
şi fără a zice
că ne-am iubit.
Mă uită, mă lasă
şi să nu-ţi pasă
de-acele vremuri
care au fost.
Dar dacă-ţi pare
vreo vorbă frumoasă,
vină şi spune-o
aşa, pe de rost.
Şi-apoi mă sărută şi mă cuprinde.
Şi spune-mi ce faci sau ce-ai mai făcut.
Te-oi asculta…
Şi-ţi aduci aminte?
Te las să continui, iar eu te sărut.
V.
Dar pentru măsura a nu o întrece
cu prea multă lirică şi poezie,
zic eu c-ar fi bine, aşa, să mai fie
şi o discuţie cu capul rece.
Din toată lumea asta mare
sunt eu exact, să-ţi scriu scrisori.
Priveşte la aşa prinsoare
când iese Luna dintre nori,
când un Luceafăr stă alături
şi-apoi te-apucă de citit.
Aşa să stai, să nu te saturi…
şi iată-ne, căci ne-am pornit.
Pe căi de vis în noaptea lungă
eu te conduc într-un pridvor.
Şi nu ştiu dacă-o să ne-ajungă
timp să ne iubim cu dor?
Şi oare chiar o fi posibil
să nu te-ating uşor pe buze?
Obraznic, – spune-vei, – teribil.
Iar eu continui fără scuze.
Şi-afară, dacă s-a-nnoptat,
te iau uşor, galant, de mână
şi te aduc cuminte-n pat,
şi te iubesc o săptămână.
Te-absorb cu ochii toată-toată.
Şi lacom-tandru te sorbesc.
Şi-acum aşa-i ca niciodată…
Şi te iubesc, şi te iubesc.
Când dispari fără să-mi spui, să ştii că mă îngrijorez.
Şi vreau să şterg acest mesaj.
Scriu, însă, mai departe,
chiar dacă în ultima vreme puţin exagerez.
Dar nu-i nimic întâmplător, privind din altă parte.
Cât taci, îmi pare că si tu îmi scrii cate-o scrisoare –
şi nu de genul celor scurte „ce fac?” sau „cum o duc?”, –
de astea, ce după lectură ce poate să măsoare
imensa bucurie nu ştii ce-ar fi, căci eşti năuc.
Adică-atâta aşteptare!.., dar mai vrei încă una.
Şi încă una dacă-ar fi, oricum n-ar fi-ndeajuns,
căci după ele când citeşti şi ziua e mai bună
şi sufletul de bunătate din ele e pătruns.
Observi că ei s-au domolit, dar vai, căci n-au prins minte
şi-o orişicare vorbă spusă-i ca nuca de perete.
Aşa că eu te rog frumos, în câteva cuvinte
mai spune-mi azi ce-ai mai făcut sau nişte mici secrete –
Cum ai făcut cumpărături, sau ce-ai mâncat la masă,
cum mergi pe stradă, de exemplu, un cântec fredonând,
ce s-a-ntâmplat în autobuz când te duceai acasă,
sau… scrie ce doreşti.
Aştept.
Deci,
pe curând)
Aidoma 