[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙄. 𝙀𝙖]
În speranța așteptării
Am visat de-atâtea ori…
…Cum pe vremea înserării
Tu mă ții de subsuori
Și mergând la pas, agale,
Împreună admirăm
Norii, cerul, și la vale
De la sat ne-ndepărtăm;
…Cum, pășind pe o cărare,
Iată-ajungem la un râu,
Iar aici se vede-n zare
Cum se coace-un lan de grâu;
…Auzi greierii cum cântă,
Vezi cum toți de-aici s-au dus
Și numai pe noi ne-ncânt-o
Frumusețe de apus…
Dar când toată așteptarea
E prea lungă, nu mai știu,
Vrei, nu vrei, vine uitarea,
Potolind, într-un târziu
Toate visurile mele…
Și încet mă necăjesc,
Și nu mai privesc la stele,
Și nici nu mă mai gândesc
La vreo dulce sărutare,
Nici cu mine-aici cum ești…
Ce folos din așteptare,
Dacă nu mă mai iubești?
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙄𝙄. 𝙀𝙡]
Te iubesc și îmi ești dragă
Cum nici nu pot să-ți vorbesc,
Și mai știi că ziua-ntreagă
Doar la tine mă gândesc.
Cred și eu că de departe
După-atâtea așteptări
În curând avea-vom parte
Amândoi de-mbrățișări.
Am să vin la tine-n grabă
Să te strâng, să te sărut…
Mă aștepți? Eu vin degrabă,
Un concediu mi-am cerut.
Deocamdată ne mai ține
Slujba asta ocupați
Prin hotarele străine
Și tot felul de soldați.
Numai eu, când vine seara,
Încerc să-ți mai scriu scrisori,
Unitatea militară,
Însă, doarme până-n zori,
Fiindcă-a doua zi ne-așteaptă
Lupte grele. Inamici
Încă-s mulți și își îndreaptă
Loviturile pe-aici.
Tu mai scrie-mi o scrisoare,
Fiindcă știi cum le citesc
Și zâmbesc la fiecare.
Noapte bună. Te iubesc.
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙄𝙄𝙄. 𝙀𝙖]
Te aștept, dar mi se pare
Că deja m-ai și uitat.
Când îmi scrii însă, dispare
Tot necazul adunat;
Toate grijile purtate
Trec. Și-atunci mă liniștesc.
Dar când, pe neașteptate,
Aud alții cum vorbesc,
Când aici gătesc bucate,
Dar aud ce spun la știri,
Am emoții-amestecate
Din griji multe și-amintiri.
Și-mi doresc să vii acasă.
Drum bun ție, zbor ușor!
Eu sunt bine, sănătoasă,
Însă nu mai pot de dor.
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙄𝙑. 𝙀𝙡]
Să te uit? Crezi că se poate?
Tu mă-ncerci sau doar glumești?
Cum să uit nopțile toate?
Dragă, despre ce vorbești?
Cum să uit zilele care
Erau toate-n așteptări
Și-nspre seară cu ardoare
Ne-ncălzeam cu-mbrățișări?
Mă-mbătai cu gustul dulce
Dar și cu al tău miros,
Și-acum dorul iar mă duce
Tot la părul tău frumos.
Acum fug, aici mă cheamă.
Pentru griji îți mulțumesc
Și te rog să nu ai teamă
De uitare. Te iubesc.
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙑. 𝙀𝙖]
Eu îți mulțumesc, iubite,
Pentru că așa găsești
Vorbe dulci, deosebite,
Și, astfel, mă liniștești.
Azi am copt niște plăcinte,
Știi, de care ție-ți plac.
Dar îți mai aduci aminte
Când făceam turte cu mac?
Ți-aș trimite-ntr-o desagă,
Măcar să ai de gustat.
Tu să-mi zici, „De astea, dragă,
Eu demult n-am mai mâncat.”
Și-aș vrea să mă uit la tine
Cum mănânci așa flămând.
În afară de tartine
Numai cine știe când
Ai mâncat ceva, ia, spune!
Doar conserve? Dar un pic
De friptură? Iar tu – „Pune”, –
Să-mi zici, – „încă-un polonic.”
Te-am făcut să râzi, firește,
Îmi închipui cum zâmbești.
La măligă și cu pește,
Haide, ce faci, te grăbești?
Eu aș trage-n beci o fugă,
Un ulcior s-aduc cu vin,
Iar tu cu un fel de rugă,
– „Adă-l, dar să fie plin.”
Eu atunci – „Un pic doar, lasă!”
Și din deget să-ți arăt.
Tu să râzi, zicând – „Nu-mi pasă,
Adă-l, dragă, să mă-mbăt…
Și-apoi să mă-mbăt de tine.”
Și, luându-mă în pat,
Să faci ce vrei tu cu mine
După-atâta așteptat.
Numai vezi tu de păstrează,
Tainic, ce ți-am spus, la piept.
Știu, iubitul meu, durează
Până vii. Dar te aștept.
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙑𝙄. 𝙀𝙡]
Ce-a fost asta, o visare?
Ca-ntr-un vis am și zburat
Și de treburi militare
Pe o clipă am uitat.
Am uitat complet de lupte,
De rachete, de nevoi,
De-mpușcări neîntrerupte,
De acest cumplit război.
Draga mea, tu ești… nebună,
Dar îți zic în sens frumos.
Ce-am trăit acum!.. Și-o lună
Dacă-ar fi să merg pe jos,
Totdeauna, înspre tine
M-aș porni, zău, după cum
Mă aștepți atât pe mine.
Însă deodată, bum!
O explozie turbată,
Parcă din apocalips,
Peste garnizoana toată.
Și-acum stau cu mâna-n ghips.
M-a atins rău și pe mine.
Mulțumesc lui Dumnezeu
Însă, că mă simt mai bine,
A trecut ce-a fost mai greu.
Dar și când a ta scrisoare
Vine, atunci mă ridic
Și nimic nu mă mai doare,
Și chiar nu mai simt nimic.
Simt doar aburi de la zeamă,
Pâinea scoasă din cuptor
Și-o aromă de la poamă
Într-un vin răcoritor.
Simt mirosul de plăcinte.
Dragă, nu le pot uita.
Cum le faci tu, n-am cuvinte!
Dar simt și căldura ta,
Simt a ta îmbrățișare
În al nostru așternut,
Când cu o așa ardoare
Mă săruți și te sărut.
[𝙎𝙘𝙚𝙣𝙖 𝙑𝙄𝙄. 𝙀𝙥𝙞𝙡𝙤𝙜]
Într-o bună dimineață,
Mai la vale de la sat,
Lângă plopii nalți, prin ceață,
Se zărește un soldat.
Merge-ncet, de oboseală
Fruntea-i cade la pământ,
Ochii din privirea pală
Însă au un simțământ,
Că-n curând, de pe cărare,
Va ieși iubita sa
La ureche cu o floare.
Și iar prinde a visa
Cum în brațe îi aleargă,
Sărutându-l cu nesaț
Și-apoi amândoi să meargă
Pornesc înspre sat, la braț.
Și-atunci inimai-i zâmbește
Și din tainice-amintiri
Pe-un obraz ușor pornește
Un șirag de străluciri.
După-atâtea zile-n care
Tot a mers din loc în loc,
După-atâta așteptare,
Să revină, ce noroc!
După ce-l pășteau primejdii,
Prin tranșee stând ascuns,
Iată zâmbetul nădejdii
Să se vadă-acas-ajuns.
Șterge lacrima soldatul,
Trage aer, capul sus,
S-a întors în sat bărbatul
Care nu s-a dat răpus.
Nu s-a dat răpus de gloanțe.
Slujba el și-a încheiat.
Și-acum plin e de speranțe
Un trai nou de-ntemeiat
Cu iubita ce-l așteaptă
De când el din sat s-a dus.
De-o femeie înțeleaptă
E mai drag să fii răpus.
Și cât el, tot ținând pasul,
E purtat de câte-un gând,
Iată îi aude glasul,
Ce s-apropie-alergând.
Lacrimi curg acum nebune.
– „Vin’la mine să te strâng.
Și de ce plângi, dragă? Spune!”
– „Eu de bucurie plâng.”
🖊️Oleg Kliushin. 𝘔𝘔𝘟𝘟𝘝𝘐.𝘝.𝘟𝘟𝘐.
Aidoma 